Suntem in 2007 si Romania este una din cele douazeci si sapte de state care au un loc in „biroul oval” european. Sambata, 10 februarie, se implinesc 60 de ani de la incheierea Tratatului de Pace de la Paris semnat de Romania si Puterile Aliate.
Cine si cum va marca aceasta aniversare ramane de vazut. Scopurile acestui articol sunt modeste: sa ofere argumente si puncte de sprijin justitiei din Romania, puterii politice, pentru a casa toate sentintele politice si a reabilita adevaratii disidenti ai regimului comunist.
Comunismul instalat de Uniunea Sovietica a adus cu el si metodele aparatului de represiune al KGB. Experimentarea acelor metode s-a facut pe pielea si constiinta contestatarilor regimului de „democratie populara”. Arestarile, torturile, condamnarile, lagarele de reeducare si munca fortata s-au exercitat in perioada stalinista si poststalinista. Rand pe rand, au trecut prin mainile (si pumnii) anchetatorilor rezistenta din munti, clerul, taranimea, intelectualii, sionistii, precum si toti cei care se opuneau „dictaturii proletare”.
Este greu de facut o statistica exacta a acelor atrocitati. S-au inregistrat peste doua milioane de arestati, iar lista ar putea continua cu anii de detentie, executiile, cu istoria destinelor distruse etc.
Dincolo de cifrele statistice, putem constata ca perioada comunista a distrus ireparabil relatiile dintre oameni si a subminat rolul comunitatilor. Frica si teama de aproapele tau, de vecin, de coleg s-au transformat intr-o maladie perpetua, intr-un ritual al disperarii ale carui efecte se pot observa si azi, la saptesprezece ani de la caderea comunismului.
Am mai scris pe aceasta tema. Au scris multi, dar nu s-a intreprins nimic. Nu exista niciun act normativ care sa readuca lucrurile in normalitate. Si ar fi atat de simplu. Cu declaratia recenta a presedintelui, din decembrie trecut, de condamnare a comunismului in Romania si cu Tratatul de Pace in fata, Comisia Juridica n-ar avea decat sa constate ca regimul comunist a incalcat cu salbaticie, timp de patruzeci si doi de ani, art. 3, alin. 1, 2, din Partea II, Clauze politice, Sectiunea I, al Tratatului.
Acest articol stipuleaza ca „…Romania va lua toate masurile necesare pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdictia romana, fara deosebire de sex, de limba sau de religie, folosinta drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei si de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politica si de intrunire publica” si „Romania se obliga de asemenea ca legile in vigoare in Romania sa nu stabileasca sau sa nu implice, in continutul sau in aplicarea lor, vreo discriminare intre persoane de cetatenie romana pe temeiul rasei, sexului, limbii sau religiei lor”.
Incalcarea a fost evidenta, cel putin pana in 1964, si nedreptatea ar fi putut fi eliminata inca din 1990. Pentru ca Tratatul stabileste clar obligatiile Romaniei. Nu spune nimic despre Gheorghiu-Dej sau Draghici, despre comisarii sovietici sau PMR, despre Ceausescu sau Iliescu. El are in vedere statul roman, indiferent de regimul politic aflat la putere. in dreptul roman, termenul „obligatus” descrie situatia in care succesorului, mostenitorului de bunuri, de conturi sau de regim (ca in cazul de fata) i se transmit si obligatiile defunctului, de natura materiala sau juridica.
Pentru a dovedi ca recentele promisiuni de colaborare in interes national nu sunt vorba goala, cele trei institutii care reprezinta Romania (Presedintia, Parlamentul, Guvernul) s-ar putea implica dupa urmatorul model posibil: Guvernul ar initia actul normativ (exista o varianta redactata, inca de acum cateva luni, de istoricul Marius Oprea), Parlamentul l-ar vota (martea, cand de regula exista cvorum), iar presedintele l-ar promulga (intre doua declaratii in stil propriu…).
Daca toti acesti factori nu sunt sensibili la argumentele de natura morala si juridica, ar trebui sa ia in calcul macar argumentele financiare. Nu de alta, dar la orizont se intrezareste o armata de avocati care abia asteapta sa arunce Romania in sute de mii de procese la CEDO. Si nu neaparat din altruism sau de dragul urmasilor celor ce s-au impotrivit regimului „criminal si imoral”. Desigur ca, trecand in revista „garda de onoare” a regimului comunist ce misuna in viata politica actuala, vor aparea suficiente voci potrivnice, care ne vor arata, intr-un cor plin de expresivitate, cat de inutila este o asemenea reparatie istorica.
In ce ma priveste, nu mi-am pierdut entuziasmul. Astept sa vad in Monitorul Oficial o lege pentru casarea sentintelor politice, urmare a faptelor comise si interpretate ca actiuni anticomuniste, in perioada martie 1945-august 1964. O lege prin care „statul isi cere scuze in fata romanilor si a comunitatii internationale pentru suferintele provocate de regimul comunist”.
Si asta nu numai pentru ca Tratatul de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947, este in vigoare. Ci si pentru ca Romania este – sau ar trebui sa fie – o tara europeana.
