Am crescut cu ideea că Securitatea era cea care perpetua infernul. Diverse revelaţii din ultima vreme din dosarele deschise de la CNSAS şi care curg prin presă zdruncină în mod serios această imagine. Securitatea care suporta monologurile lui Marino despre cultură în speranţa că o să-l convingă pe Mircea Eliade să vină în România nu pare diabolică. Mai degrabă caraghioasă. Securistul care se lăsa convins de Pleşu să nu-l trimită să stea la bloc, la Bacău, în exil, ci la conacul din Tescani, nu pare un băiat prea rău nici el. Elena Ceauşescu ia monitorizarea Meditaţiei Transcendentale de la Secu, prea tolerantă pentru gustul ei, şi o dă la partid. Miliţianul care l-a omorât în bătaie pe Gheorghe Ursu era, evident, un animal, nu Securitatea i-o ceruse. Herta Müller era persecutată, ca şi prietenii ei, pentru că erau germani. Cum zice chiar ea, minorităţile erau catalogate în dosarele periculoase de germani nazişti şi unguri iredentişti, în vreme ce românii erau puşi la Artă şi Cultură.
Dosare care au apărut recent dau impresia crescândă că Arta şi Cultura erau, deşi intens supravegheate, destul de tolerate şi o oarecare fantezie în zona asta era acceptabilă, pentru a da iluzia că frumoasa noastră ţară are o viaţă intelectuală cu nimic inferioară altora. În taberele de cultură ale UASCR de la Izvorul Mureşului ţi se părea că e cuibul disidenţei: mergeam cu Gyuri Pascu şi cu alţi colegi, şi obiceiul era că luam o sticlă de Pepsi de la bar, beam jumătate, turnam vodcă peste restul, intram în sala de conferinţă (îndoctrinare, mai bine spus) şi, atunci când conferenţiarii ne enervau şi când terminam sticla, îi dădeam drumul din partea de sus a amfiteatrului. Se auzea mai al dracului ca tancurile, şi niciodată nu au îndrăznit să ne investigheze. Dimpotrivă, ţin minte un ştab din Ministerul Economiei care înghiţise, nefericitul, întrebări anonime din sală de genul „E rentabil Canalul Dunărea-Marea Neagră”? sau „Cum se explică dezas-trul din economia naţională?”, până când, cu lacrimi în ochi, a strigat: „Tovarăşi, asta e o întrebare de-a dreptul duşmănoasă!”, moment în care toţi cei de sus am dat drumul la sticle şi l-au evacuat, în panică, pe ieşirea de urgenţă. Nici după asta nu a urmat o anchetă – doar un perdaf de la tov. Dumitriu, care ne-a tratat de imaturi, şi atât. Era evident că nu voiau să ne piardă de tot, pe noi, tinerele staruri culturale, chit că unii ca mine, de exemplu, eram perfect autonomi. Scriam doar ce voiam noi şi, dacă era presiune, ne retrăgeam la noi la facultate.
Eu ştiu de câte ori nu m-am întrebat cu colegii mei de la Opinia studenţească sau Dialog, mai ales când ne ieşea câte un număr superb, fără poza tovarăşului şi plin de Eliade, Noica şi Cioran, cum de ne lăsau. Când am fost retraşi din tipografie a fost pe chestiuni de actualitate, nu culturale: revolta studenţilor, o anchetă pe care o făcusem cu contracepţia în plin avânt demografic etc. Mizeriile cu cenzura veneau mai ales de la mizerabilul nostru cenzor, Petru Ioan, nu de la Securitate sau partid, şi părerea mea e că omul avea vocaţia lui în direcţia asta. Ca şi multor altor oameni din acea vreme, totalitarismul le dădea ocazia să-şi manifeste meschinăria lor privată. Mi-e greu să-l uit pe şeful de gară din Mărăşeşti care a chemat miliţia pentru că grupul nostru de studenţi, care avea de aşteptat trei ore legătura de tren, s-a apucat să joace badminton după miezul nopţii în faţa gării feeric iluminate (nu era ilegal).
Mi se pare că lumea a cam uitat cum era, sau ar înţelege mai bine ranchiuna Hertei. Infernul nu era regimul, infernul erau ceilalţi, toţi cei care foloseau situaţia ca să caute profit personal sau să-şi exerseze patologiile nestingheriţi. Manolescu observa, comentând dosarul lui Dorin Tudoran, că securiştii înregistrau corect detalii, mai ales nesemnificative. Cei care îşi dădeau poalele peste cap erau colegii, scriitorii, oameni ca Lăncrănjan sau Cristoiu care cereau mai multă poliţie politică, reprimarea colegului lor ca să nu se simtă încurajaţi şi alţi disidenţi. De asemenea, nu era nevoie de Securitate, nici ieri şi nici azi, pentru denigrarea disidenţilor. Se ocupau mulţi doar ca să-şi scuze laşitatea. Despre Goma au risipit mereu că nu avea talent şi de asta era protestatar, nu găsise omul altă cale să se afirme decât lăsându-se arestat. La fel se zice azi de Herta, că a luat Premiul Nobel din motive politice, spre deosebire la Llosa (care e de dreapta şi nu ne cunoaşte decât superficial). Oricine a luat ultimele traduceri ale Hertei, cele realizate de Humanitas, nu are cum să se îndoiască asupra genialităţii ei. E o mare scriitoare, de o profunzime care nu poate fi comparată cu ai noştri şi cu o plasticitate a limbajului pe care Llosa, mai pedestru, nu o are. Dar corul de denigrare voluntar continuă – şi nu e al securiştilor. Ci al colegilor.
Asta nu înseamnă că nu exista şi rezistenţă cotidiană sub comunism. Exista. Numai eu câţi medici şi asistente eroice am văzut riscând puşcăria, în gărzi, intervenind la avorturi septice fără să anunţe procuratura, cum cerea legea (se presupunea că procurorul trebuia să stoarcă de la femeia infectată numele celui care făcuse intervenţia şi tu să aştepţi pe lângă el să îţi dea voie să o tratezi). Nu e adevărat că am fi putut să-l dăm pe Ceauşescu jos dacă nu cădea Zidul. Nu am fi putut. Dar am fi putut avea un regim mai uman dacă mai puţini oameni nu profitau de situaţie ca să-i împingă pe alţii la fund. Şi nu e adevărat că acea cultură care vedea lumina zilei era rezistentă: era cel mult normală. Ce era cu adevărat opozant, de exemplu Dialogurile lui Dan Petrescu cu Liviu Cangeopol, erau pur politice şi nu puteau fi publicate. Ele erau rezistenţă adevărată, nu rezistenţă culturală.
Dacă te uiţi la ce răzbate în presă din dosarele de la CNSAS, îţi spui că Securitatea nu se ocupa decât de scriitori şi că era mai degrabă un fel de părinte sever, dar tolerant. Dar asta e fals. Securitatea se ocupa mult mai dur de opozanţii adevăraţi, de exemplu de muncitorii de la CUG care au vrut să se revolte în decembrie, înainte de Timişoara. Ei au ajuns, pur şi simplu, în puşcărie, fără proces. Dacă piaţa e invadată de dosare scriitoriceşti e pentru că scriitorii sunt cei mai obsedaţi de trecutul lor şi dornici să citească despre ei înşişi. Cum zice, cu umor autocritic, Woody Allen: „M-am născut în religia mozaică, dar mai târziu m-am convertit la narcisism!”. Dacă am ajuns să discutăm despre eroismul celor care au fost aprobaţi de cenzură, în loc să vorbim de alţi oameni care îşi riscau în mod real pielea ca să nu facă rău, e pentru că aceşti oameni au poziţii strategice în lumea culturală de azi.
Cum a fost citiţi în cartea Jessicăi Douglas-Home de la Humanitas: preţ de vreo şaizeci de pagini, Jessica încearcă să o convingă pe Anca Răutu să accepte la Institutul de Istoria Artei un copiator donaţie (speranţa fiind că va face manifeste vreodată cu el, dar nu se discută subiectul). Şi, după mult suspans, Institutul refuză. Sfârşitul poveştii. Azi însă se găsesc propagandişti, aceiaşi în toate regimurile, ca Lucica Hossu Longin care a trecut de la Cântarea României la Memorialul Durerii reînviind acest concept greţos de rezistenţă culturală, slăvind spre exemplu publicul la o piesă a Gabrielei Adameşteanu (aprobată de cenzură), care ar fi riscat enorm aplaudând. Nu risca nimic: nici un autor şi nici un public de la vreo piesă vreodată aprobată sub socialism nu a avut vreo neplăcere. Propaganda continuă. În Leagănul respiraţiei, Herta scrie aşa: „Comorile micuţe sunt cele pe care scrie: sunt aici. Comorile mai mari sunt cele pe care scrie: ţi-aminteşti… Dar cele mai frumoase comori sunt cele pe care va scrie: am fost aici”. Dar numai dacă nu falsificăm substanţa lui am fost aici şi o păstrăm în fibra ei autentică. Nu a fost una integral rea. Şi întotdeauna adevărul e de preferat, oricare a fost el. Numai el ne mântuie de noi înşine.
