Exista, fara indoiala, mai multe feluri de a produce schimbarea. Cel mai zdruncinator dintre toate este revolutia. Daca ne tinem de intelesul consacrat al acestui cuvant, atunci prin revolutie se intelege rasturnarea radicala, schimbarea regulilor dupa care se petrece viata sociala, a celor care conduc – atat ca grupare politica, cat si ca persoane –, forma si ritualurile procedurale ale economiei, tipicul politic. De obicei, se spune, oamenii incearca rasturnarile decise de felul acesta atunci cand nu mai vad alta solutie, cand toate drumurile par infundate, cand… nu se mai poate. Daca rezultatul nu este incadrabil intr-o atare descriere, se cheama ca mutatia, transformarea, metamorfoza societatii sunt incomplete, vechea formula rezistand si proliferand sau conservandu-se macar in parte. Va fi fiind schimbare, dar nu revolutionara, in orice caz.
Dupa mintea mea, ceea ce a inceput in decembrie 1989 in Romania ca imitatie a revolutiei anticomuniste europene s-a incheiat inainte de a obtine restructurarea drastica, din radacina, a vremurilor dinainte. La capitolul succese intra scuturarea definitiva a dictatorului si a clanului acestuia, aruncarea peste bord a ideologiei marxiste oficiale, dreptul la initiativa economica si practicarea pluralismului politic, libertatea presei si a cuvantului, obtinerea libertatii de a calatori si munci in alte tari (in principiu). Au ramas insa pe loc, in plina putere – nerestrictionata acum de vechile obstacole puse de partidul unic si de organele lui de control si corectie – clasa conducatoare alcatuita din fosti slujbasi de partid si de stat ("tara oficiala"), retelele sociale la vedere si discrete care asigurau forta de impact a fostilor sefi convertiti la jocurile economiei de piata si ale pluripartidismului, precum si miza suprema: pastrarea conducerii in mainile oamenilor sistemului.
De la o vreme, trecand euforia populara de acasa si amagitoarea bucurie a Occidentului – sub injectia mineriadelor si a altor leacuri babesti –, lumea de aici si de dincolo s-a resemnat cu ideea ca schimbarea radicala dorita de cei lucizi este prea mult sau imposibila pe moment, fiindca, vezi Doamne, ar produce haos. Era, ce sa spun, preferabila o trecere usoara – estivala! – a puterii din mainile celor care o aveau in mainile celor care veneau. Numai ca primii nu au putut fi dislocati si nimeni nu avea cum sa se ocupe direct de asta. Peste noapte, trancaneala despre revolutie s-a rarit si atrofiat, trecandu-se la alt discurs, cel despre tranzitie si reforma. In general insa, reforma este rezervata formulelor de guvernare si existenta sociala care, fiind in principiu functionale, au nevoie de o aducere treptata la zi, tinand seama de noile prioritati, de schimbarile survenite in peisaj. La noi insa s-a crezut ca reforma ar trebui sa poata ceea ce nu putuse tentativa de schimbare revolutionara, cu toata radicalitatea ei relativa.
Cand colo, ce sa vezi?! Nici vorba de asa ceva. Schimbarea ii speria si pe profitorii vechiului regim aspiranti la pozitia de profitori si ai noului regim, dar si pe amaratii care stiau pe propria piele ca tulburarea apelor nu duce la lucruri bune. Mai bine in mizeria obisnuita decat sub valurile avalansa ale unei schimbari care te poate salva, dar si ineca. Nu? Am ingropat, astfel, reforma inca dinainte de a o incepe, dar – paradoxal – si imediat dupa ce cate un cocos gures o initia iar si iar prin declaratii sforaitoare. E plin campul glorios al ultimelor doua decade de petreromani si ciorbea care anuntau schimbari dureroase poate, insa cu efecte benefice la nivelul intregii societati. La urma, mai de curand – dupa ce am sfarsit oficial traversarea desertului, intrand (cu vizele ridicate) in UE, ca membri deplini –, guvernarea Boc a reinventat reforma in tiparele deja stiute.
Nu pentru atata lucru merita recapitulata toata istoria asta ponosita si previzibila, pe care o stiu si copiii, ca unii care au invatat-o pe pielea lor. Spre deosebire de antecesori insa, Emil Boc a pornit vitejeste si cu determinare la masuri concrete. Impins de Traian Basescu – dupa unii –, de propriul cuget (dupa declaratiile sale televizate), de FMI (dupa ultimele dezvaluiri), de criza economica pustiitoare (dupa mai multi observatori), ori de toate laolalta, premierul clujean a abordat chestiunea elaborand un program in treizeci si ceva de puncte si a asumat pe propria raspundere mai multe legi socotite de prima urgenta.
Dar Guvernul nu avea un program pe durata lunga si medie menit sa plaseze Romania pe o orbita dezirabila si credibila, nu s-a facut nimic concret pentru spulberarea marilor monopoluri (din domeniul electricitatii si gazului, bunaoara), s-au trecut cu vederea legi votate in Parlament si s-au echivalat concedierile pe scara larga cu reforma insasi, in timp ce imaginea noastra externa s-a deteriorat vertiginos din cauza neobositelor lupte de cocosi din arena. S-au lasat, in acelasi timp, salariile si pensiile de lux neatinse, dar au fost umilite si depreciate, intre timp, categorii intregi de cetateni prin sistemul de salarizare inechitabil propus. Daca au existat masuri de reforma in ultimii ani, acestea au fost putine, dar cu atat mai salutare: ridicarea vizelor pentru romani in UE si reducerea taxelor la plafonul actual. Cu asta insa, basta.
