"Si-a asumat perfect anonimatul…" Cuvintele apartin doamnei serbana Dragoescu, distins artist plastic, fiica pictorului Radu Dragoescu, putin cunoscut in timpul vietii. Expozitia sa retrospectiva, deschisa la etajul I al Bibliotecii Centrale Universitare, are dimensiunile unei revelatii, fiind poate marea surpriza in artele noastre plastice la acest inceput de an.
Portret si peisaj
Sunt peste 140 de lucrari, portret si peisaj, care ne cuceresc prin culoarea lor vie si proaspata, prin atentia pe care artistul o acorda formelor si volumelor reprezentate. Aproape toate lucrarile sunt ca si necunoscute marelui public fiindca au stat ani si ani inchise in atelierul artistului. serbana Dragoescu, avand constiinta familiei traditionale care se bazeaza tocmai pe continuitate si respect filial si nicidecum pe fracturi si rupturi, a facut acest efort minunat de a aduce la lumina o opera care poate altfel ar fi ramas inca multa vreme intezisa noua. Stradaniile ei pot fi comparate cu ceea ce a facut Monica Pillat pentru memoria bunicii ei Maria Pillat Brates, organizand anul trecut o expozitie retrospectiva emotionanta si foarte bine primita de critica.
Am stat de vorba cu serbana Dragoescu tocmai pentru a afla care a fost ratiunea unei asemenea ascunderi. Tatal ei a pictat inca din tinerete, dar deschiderea sa artistica, asa cum putem vedea din expozitie, s-a produs in anii ‘70-’80, in jurul varstei de 60 de ani. Atunci se poate spune ca s-a nascut a doua oara.
Paris, Craiova, Bucuresti
Radu Dragoescu s-a nascut in 1914 si, logic, ar fi putut sa ramana toata viata in Franta, mai ales dupa ce-si facuse o parte din studii la Academia de arte plastice Julien. Era fiul lui Grigore Dragoescu, ofiter al Academiei politice franceze si diplomat in drept. Cu toate acestea, s-a intors in Romania si n-a mai parasit-o. Aici a ajuns profesor la liceul Fratii Buzesti din Craiova. Numai ca a venit anul 1945. Dragoiestii si-au pierdut atunci toata averea. Pentru cine avea minte sa inteleaga, istoria din acel moment se scria intr-un singur sens. Pierzand asadar tot, pamanturi, case, mobilier etc., retrogradat la scolile elementare din Isalnita si Bucovat, Radu Dragoescu impreuna cu familia – fiica avea doar 3 ani – a venit in Bucuresti, unde prigoana era mai mica iar cei rau vazuti de regim aveau sanse sa fie mai putin observati. Asa se explica faptul ca nu a facut inchisoare. Nefiind o fire combativa, placandu-i sa fie retras si sa nu faca zgomot intr-o societate pe care avea toate motivele s-o deteste, Radu Dragoescu a inceput munca dificila a constructiei interioare. Asa a inteles ca prin frumos si filosofie poate sa obtina mult mai mult decat daca ar fi inotat pe fata impotriva curentului marxist.
Astfel, pentru a-si intretine familia s-a angajat ca grafician la Intreprinderea Decorativa. A facut acolo de toate, in sensul in care a trebuit sa scrie lozinci, sa faca arta publicitara asa cum cereau comandamentele epocii. Acesta era, altfel spus, acoperamantul modest sub care pulsa adevarata sa vocatie de artist. A fost de altminteri un mod de viata pe care multi intelectuali in mod constient si l-au asumat in comunism pentru a supravietui. Radu Dragoescu a fost din acest punct de vedere un supravietuitor in sensul superior al cuvantului. Intelesese ca vremea actiunii exterioare trecuse. Totusi el luptase pe front, fusese pana la Odessa si fusese decorat cu ordinul militar Barbatie si credinta, facandu-si asadar datoria fata de tara. Intors insa dupa razboi in familie, si-a simtit intreaga fiinta ranita. Razboiul si comunismul instalat ulterior l-au convins ce inseamna Oroarea.
Nu l-a interesat negatia…
Cine admira expozitia observa lumina care invadeaza aproape fiecare tablou, constructia severa a fiecarui portrert si peisaj. Sunt dovezi ale faptului ca artistul nu a suferit niciodata negativismul in arta, nu l-au interesat teribilismul si fronda sterila. Asa cum orice iesire in societate era pentru el o ca o rana fiindca vedea peste tot oameni mincinosi si rai, tot asa haosul in arta ii repugna si continua cu obstinatie sa creada in ceea ce e clasic, bine construit si deci vesnic. A stat 40 de ani intr-un birou si, spune serbana, a stiut ca nimeni altul sa-si asume anonimatul. Vedea cum altii se afirma, au succes, urca social, el prefera sa ramana discret, in umbra propriului eu creator si meditativ. Astfel a ajuns la 85 de ani, ducandu-se apoi intr-o alta lume nu atat fiindca era bolnav, dar dupa moartea sotiei, survenita cu cateva luni mai inainte, viata pentru el devenea din ce in ce mai grea si de neinteles. serbana Dragoescu si-a pierdut ambii parinti in 1999. Din exterior privind, amanuntul acesta nu are importanta. In economia unui destin conteaza enorm si parca toate eforturile ei din 2001 pentru a scoate la lumina memoria tatalui au fost si sunt determinate de aceasta moarte dubla ca o lespede a carei greutate a apasat-o, dar nu a strivit-o.
Maestru al sportului
In ultima perioada a vietii Radu Dragoescu a fost atras de jocul de sah. Pare un lucru firesc pentru un om care a iubit linistea si retragerea. Dar nici aici nu a vrut sa combata, sa fie un jucator care se bucura de succesul sau si de infrangerea adversarului. Pasiunea sa erau problemele de sah. Le studia atent ore in sir. Era un mod de a patrunde in labirintul mintii omenesti. I-au fost recunoscute meritele si a primit ordinul de maestru al sportului. Un om aplecat asupra siesi a devenit ceea ce multor extrovertiti li se refuza. Inca o dovada ca lucrarea interioara avea efecte benefice in exterior. Ca o curiozitate, nu i-a placut niciodata sa-si piarda vremea in carciuma in fata paharului – veche meteahna romaneasca -, considerand ca nu reprezinta decat un mod sigur de autodistrugere. serbana, fiica sa, vorbeste despre el cu sfiala si cu un patos bine temperat, nevrand sa-l ridice in slavi. Totusi, ne arata ca s-a putut trai frumos in mijlocul uratului. Expozitia deschisa la BCU este tocmai o ambarcatiune care, continand fiinta tatalui ei, ii primeste si pe cei afini lui si unui asemenea model de viata.
