Descoperirea unor noi resurse naturale în mai multe ţări africane – inclusiv Ghana, Uganda, Tanzania şi Mozambic – ridică o întrebare importantă: vor fi aceste bogăţii naturale o binecuvântare care aduce prosperitate şi speranţă sau va fi un blestem politic şi economic, cum s-a întâmplat în atâtea alte ţări?
În medie, ţările bogate în resurse naturale s-au descurcat mai prost decât ţările sărace în resurse. Ele au evoluat mai greu şi cu mai multe inegalităţi – opusul a ceea ce s-ar aştepta oricine. Până la urmă, taxarea resurselor naturale la cote înalte nu le va face să dispară, ceea ce înseamnă că ţările a căror principală sursă de venit o reprezintă resursele le pot folosi pentru a finanţa educaţia, sănătatea, dezvoltarea şi redistribuiţia bunurilor.
A apărut o literatură bogată în domeniul economiei şi al ştiinţelor politice, care încearcă să explice acest „blestem al resurselor” şi s-au creat grupuri în societatea civilă (precum Revenue Watch şi Extractive Industries Transparency Initiative) care să încerce să demonstreze contrariul:
– Ţările bogate în resurse tind să aibă o monedă puternică, care împiedică alte exporturi;
– Întrucât extracţia resurselor atrage rareori după sine sporirea numărului de locuri de muncă, creşte şomajul;
– Preţurile la resursele volatile duc la o creştere instabilă, lucru la care contribuie şi băncile internaţionale, care se grăbesc să intre în pieţe atunci când preţurile la materiile prime sunt mari şi fug când scad preţurile (o demonstraţie a principiului că bancherilor împrumută bani numai celor care nu au nevoie de ei).
Mai mult, ţările bogate în resurse naturale nu dezvoltă strategii durabile de creştere. Ele nu pot să admită că, dacă nu transformă resursele lor bogate în investiţii productive deasupra pământului, ele devin, de fapt, mai sărace. Disfuncţiile politice exacerbează problema, iar conflictul privind accesul la rentele provenite din resurse duc la apariţia guvernelor corupte şi nedemocratice.
Deja se cunosc leacurile la toate aceste probleme: o rată scăzută de schimb, stabilizarea fondurilor, investiţii precaute ale profiturilor obţinute din resurse (incluzând investiţiile în oameni), o interdicţie la împrumuturi şi, nu în ultimul rând, transparenţă (aşa încât cetăţenii să poată vedea fluxul banilor). Dar se observă o creştere a celor care sunt de acord că aceste măsuri, deşi necesare, sunt insuficiente. Proaspăt-îmbogăţitele ţări trebuie să facă mai mulţi paşi ca să sporească posibilitatea existenţei unor „resurse binecuvântate”.
Mai întâi, aceste ţări trebuie să facă mai multe pentru a se asigura că cetăţenii lor beneficiază de întreaga valoare a acestor resurse. Este un conflict inevitabil de interese între (de regulă străinele ) companii care se ocupă de resursele naturale şi ţările-gazdă: cele dintâi vor să minimizeze ceea ce plătesc, în timp ce cele din urmă vor să maximizeze costurile. Şi contractele ar trebui să fie transparente şi ar trebui să se asigure că, dacă preţurile cresc – aşa cum s-a întâmplat în mod repetat – câştigul acestor bogăţii naturale nu va merge numai către companie.
Din păcate, multe ţări au încheiat deja contracte care le dezavantajează şi prin care oferă disproporţionat o parte din valoarea resurselor companiilor străine private. Dar răspunsul este simplu: renegociază, dacă se poate, sau impune o taxă pe profit proporţională cu bogăţia exploatată.
Peste tot în lume, ţările fac acest lucru. Desigur, companiile care se ocupă de exploatarea resurselor naturale vor da înapoi, vor atrage atenţia asupra sanctităţii contractelor şi vor ameninţa că se retrag. Dar rezultatul final este, de regulă, altul. O renegociere corectă poate sta la baza unei relaţii mai bune pe termen lung.
Astfel de renegocieri pe care le-a făcut Botswana cu contractele a stat au dus la dezvoltarea extraordinară a ţării din ultimele patru decenii. Mai mult, nu numai ţările în curs de dezvoltare – precum Bolivia şi Venezuela- îşi renegociază contractele, dar şi ţările dezvoltate, ca Israelul şi Australia, au făcut asta. Chiar şi Statele Unite au impus o taxă pe profiturile obţinute din exploatarea bogăţiilor naturale.
Un lucru la fel de important este ca banii obţinuţi de pe urma resurselor să fie folosiţi pentru a încuraja dezvoltarea. Fostele puteri coloniale au considerat Africa doar locul din care pot extrage resurse. O atitudine asemănătoare au şi unele companii exploatatoare.
Au construit infrastructura (drumuri, austostrăzi şi porturi) cu un singur scop în minte: să scoată resursele din ţară la un preţ cât mai scăzut cu putinţă, fără să depună nici un efort ca să încerce procesarea resurselor în interiorul ţării şi fără să permită dezvoltarea industriilor locale pe baza bogăţiilor.
Dezvoltarea reală presupune explorarea tuturor legăturilor posibile: calificarea forţei de muncă locale, dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, pentru a oferi o portiţă de intrare pentru companiile de minerit, petrol şi gaze naturale, prelucrarea internă, integrarea resurselor naturale în structurile economice ale ţării. Desigur, astăzi s-ar putea ca aceste ţări să nu aibă vreun avantaj în aceste activităţi şi câţiva ar putea chiar să comenteze că aceste ţări ar trebui să se limiteze la ceea ce pot face acum. Din această perspectivă, avantajul acestor ţări este că sunt alte ţări care le exploatează resursele.
Acest lucru este greşit. Ceea ce contează este dinamica avantajelor obţinute pe termen lung, care pot fi şlefuite. Acum 40 de ani, avantajul prin comparaţie al Coreei de Sud era cultivarea orezului. Dacă s-ar fi limitat numai la acel punct forte, n-ar mai fi devenit gigantul industrial care este astăzi. Ar fi probabil în continuare cel mai eficient producător de orez, dar ar fi în continuare o ţară săracă.
Companiile vor spune Ghanei, Ugandei, Tanzaniei şi Mozambicului să acţioneze rapid, dar ele au motive întemeiate să îşi calculeze mai bine mişcările. Resursele nu vor dispărea, iar preţurile la materiile prime au tot crescut. Între timp, aceste ţări îşi pot pune la punct instituţiile, politicile şi legile pentru a se asigura că toţi cetăţenii vor beneficia de pe urma resurselor naturale.
Resursele ar trebui să fie o binecuvântare, nu un blestem. Ele pot deveni o binecuvântare, dar lucrul acesta nu se va întâmpla independent. Şi nu se va întâmpla uşor.
Joseph E. Stiglitz este laureat al premiului Nobel pentru Economie. În prezent, predă economia la Columbia University. Cea mai nouă carte a lui este „The Price of Inequality: How Today’s Divided Society Endangers our Future” (Preţul inegalităţii: Cum societatea divizată de astăzi ne pune în pericol viitorul).
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
