Regionalizăm sau nu? De ce au succes modelele proaste în România

România este o ţară profund coruptă.

De aceea, menţinerea ei pe şina greşită, care-i duce pe cei mai mulţi în prăpastie, dar îi cocoţează pe doar câţiva pe cele mai înalte culmi ale succesului, a fost o prioritate pentru „băieţii deştepţi” în cea mai mare parte a secolului XX şi, nici o surpriză, rămâne de actualitate.

Corupţiei sistemice îi „datorăm” 99% din rezistenţa la reformă, indiferent de sector, restul de 1% putând fi atribuit prostiei. Când, totuşi, s-a pus problema de a da startul unor timide reforme, tot corupţiei sistemice i-am „datorat”, şi tot în proporţie 99%, caracterul de faţadă al schimbărilor. Restul de 1% poate fi, în continuare, atribuit prostiei.

Decidenţii de la Bucureşti şi din conducerea judeţelor au avut astfel tot interesul să impună proiecte, legi şi strategii de administrare a statului, cel mai adesea, cu sfidarea logicii, a recomandărilor făcute de organisme internaţionale avizate, inclusiv cu sfidarea evidenţei, adică a modelelor funcţionale din statele civilizate.

Totul s-a petrecut sub cinica deviză – „nici un pas prost fără rost”. 

Cam aşa au stat lucrurile şi cu forma şi reforma administrativă a României.

Cel puţin din 1990 încoace, împărţirea în cele 41 de judeţe a subminat decisiv şansele unei dezvoltări coerente şi a reuşit, în plus, să pună la bătaie terenul potrivit pe care s-au ţesut puternice reţele de corupţie.

Judeţ cu judeţ, acestea au preluat controlul teritoriului şi au dosit în buzunare veto-ul pentru orice decizie majoră, chiar dacă s-ar dovedi utilă.

Întreţinutul haos instituţional şi influenţa subterană a baronilor şi baroneţilor locali s-a construit pe o infrastructură parazitară, formată din zeci de prefecturi şi de consilii judeţene, populată cu peste 1000 de astfel de consilieri şi strangulată cu sute de direcţii şi agenţii judeţene.

Per ansamblu, tot atâtea fisuri în procesul de decizie şi de organizare a fluxurilor financiare care pornesc dinspre bugetul central şi cele locale. 

Aparatul greoi care s-a dezvoltat în timp pe seama celor 41 de judeţe nu a semănat nicidecum cu ideea unei descentralizări autentice, ci cu o planificată operaţiune de drenare a banului public, tocmai prin facilitarea creării polilor locali de influenţă şi a parteneriatelor reciproc avantajoase dintre politicieni, oameni de afaceri, funcţionari şi magistraţi locali.

Totul s-a produs cu atât mai uşor cu cât 41 de judeţe pentru o suprafaţă ca a României înseamnă exagerat de mult, iar cu cât judeţul este mai mic, cu atât devine mai ermetic, deci mai puţin transparent.

Cele de mai sus nu ar trebui să mai reprezinte un secret pentru nimeni în zilele noastre şi cu atât mai puţin pentru oamenii politici din România anului 2011.

Din contră, sunt sigur că mulţi dintre aceştia sunt deja conştienţi că sistemul actual o fi bun pentru interesele meschine, dar prost pentru interesul naţional.

Europa, cel puţin, ne-o spune cu fiecare an tot mai apăsat şi ne arată cum, perpetuându-l, am pierdut şi vom mai pierde accesul la miliarde şi miliarde de euro din fondurile UE.

Singura soluţie, reorganizarea administrativă a teritoriului, a stat însă tot timpul la îndemână.

De ce nu s-a întâmplat nimic până acum, chiar dacă de atâţia ani avem, spre exemplu, un model funcţional, dar fără statut juridic, de opt regiuni de dezvoltare?

De ce nu a demolat nimeni judeţele, mici şi peste 40 la număr, cât timp pe structura regiunilor de dezvoltare se accesează totuşi bani europeni pentru proiecte care, realizate pe un asemenea tipar, capătă în sfârşit o anvergură publică apropiată de standardele cerute la Bruxelles?

De ce nu a fost demantelat până acum păienjenişul local de instituţii, aleşi şi funcţionari ai statului – mulţi, corupţi, ineficienţi – pentru a pune în loc un sistem flexibil, mai simplu, mai eficient?

Ei bine, amânarea din ultimul deceniu a reorganizării administrative a României pe câteva regiuni este tocmai proba influenţei nocive pe care a căpătat-o baronetul local în partide,  în Parlament, în Guvern.