Aveţi în faţă o filă din istoria militară a României. De fapt, un întreg catalog. Un veteran de război care anul acesta împlineşte 97 de ani. Dar secolul pe care aproape că îl încheie nu-l doboară: are ochii ageri, pronunţă cuvintele clar şi hotărât, iar când atinge o temă importantă pentru el – căci nu-şi uită firul povestirii! – trânteşte cu palma în masă. Generalul locotenent în retragere Nicolae Sebastian a copilărit în vremea lui Ferdinand, cu amintirea lui Carol I încă proaspătă. Poate vorbi ore întregi, cu lux de amănunte, despre regalitatea românească şi istoria României din ultimele două secole. Iar toate acestea îl fac un interlocutor „regesc”.
Domnule general, v-aţi născut exact în anul în care izbucnea Primul Război Mondial şi v-aţi petrecut tinereţea între cele două mari conflagraţii. Şi proveniţi dintr-o familie cu istorie militară…
Sebastian Nicolae: Da, dar nu numai. Familia Sebastian a fost o familie de ctitori. Bunicul meu, colonelul Sebastian, cu domiciliul pe strada Olari nr. 19, unde este astăzi starea civilă, deşi avea 6 copii, a donat Armatei Cartierul Sebastian. Este aşadar o donaţie! Nu ştiu de ce l-au redenumit după 1990. L-au făcut Mihail Sebastian, dar ăsta a fost agent rus, crescut de ruşi. După ce a fost demascat şi dovedit ca spion, pentru că era compromis, ruşii au aplicat în cazul său formula accidentului fatal de maşină. Dar numele lui nu are legătură cu cartierul. Eu mă judec şi în ziua de astăzi cu Primăria ca să revină la numele de „colonelul Sebastian”, bunicul meu care a luptat în Războiul de Independenţă.
Haideţi să ne întoarcem la vremurile trecute. Cum era văzută regalitatea în România, în tinereţea dumneavoastră?
S.N.: Regalitatea… Întâmplarea face că un unchi al meu, cu studiile făcute în Germania şi Franţa, a fost numit aghiotant regal pentru Carol I. Carol a fost adus de divanele ad-hoc, care au stabilit clar că odată cu unirea principatelor române trebuia adus şi un domn dintr-o casă regală din Apus. În felul acesta, România întorcea fundul la ruşi! Deci Cuza fusese oricum numit numai pentru şapte ani, până la aducerea unui domn străin. După cinci ani de la numire începuse să fie nepopular. Era şi iute de fund! Păi, în seara în care l-au forţat să abdice îl găsiseră cu soţia în camera din dreapta şi cu o altă femeie în camera din stânga. Dar Brătianu fusese deja delegat să găsească un rege.
Casa de Anjou ne-a refuzat, însă ne-a acceptat Casa de Sigmaringen, care era rudă prin căsătorie cu ramura lui Napoleon I. Carol a venit în România travestit pentru că trebuia să treacă prin Austria şi Ungaria şi avea toate şansele să pună cineva mâna pe el. Şi când a ajuns în ţară… (n.a. – interlocutorul nostru se emoţionează vizibil) Domnule, nu putea Dumnezeu micuţul, cum zic ardelenii, să ne dea un om mai potrivit. Dur…(n.a. – îi apare o lacrimă pe obraz). Şi eu, cu aspectul meu blând, am fost foarte dur şi mi-au plăcut oamenii duri. Rezultatul durităţii mele…(suspină) Pe jurământ, n-am avut niciun rănit în război printre soldaţii pe care i-am condus. Am şi scrisori de la ei. „Domnule căpitan, tăticul nostru de altă dată, nu pot să vă uit!”, aşa scrie într-una.
Cum a fost regele Carol I?
S.N.: Carol a fost omul care a vrut, deşi n-a zis-o precum Ludovic al XIV-lea, să conducă după principiul „L’etat c’est moi” (Statul sunt eu). Aşa a făcut! A făcut peste tot tribunale, cu coloane, cu picturi. A vrut ca omul, când intră în tribunal, să-şi dea seama că e mic de tot, că e o stârpitură faţă de lege. Cu Justiţia sa a făcut România. I-a avut ca ajutoare şi pe Carp sau Maiorescu, toţi cu şcoală germană. Da, Carol era un neamţ adevărat! Însăşi Principesa Maria se temea de unchiul ei, el era bau-bau-ul palatului. România, dacă mai avea posibilitatea să-l aibă pe Carol încă vreo 10 ani, ajungea împărăţie (n.a. – iarăşi i se simte emoţia în glas). Dar a fost om de caracter şi, când Filipescu, marele agitator pentru Antantă, a convins guvernul să intrăm în război contra Germaniei, a acceptat. De asta a şi murit. Nu era bolnav, decizia asta l-a terminat nervos.
A urmat Ferdinand…
S.N.: Ferdinand era bătrânul din poveşti. Blând, bun. Umbla pe front, în comandamente. Regina Maria umbla printre soldaţii, iar seara, când ajungea acasă, se dezbrăca pe un cearşaf şi îşi scutura păduchii. Legătura dintre regalitate şi popor era aşa…(îşi uneşte degetele arătătoare ca într-un cârlig pentru a explica – n.a.). Când a murit Ferdinand… (îi apare iarăşi o lacrimă – n.a.) eram în gară la Colţeşti şi era plină gara de ţărănime. Parcă văd şi acum trenul: două locomotive, îmbrăcate în voal negru. Toţi ţăranii aveau lacrimi în ochi. Îşi plângeau regele (pronunţă cu glasul gâtuit – n.a.). După Ferdinand s-a terminat totul. Carol al II-lea a semnat că renunţă la tron pentru el şi pentru urmaşii săi. Şi-a plecat aventurierul.
Ce aţi făcut în război?
S.N.: În `40 s-a jucat marea dramă. Dacă România şi ţările baltice s-ar fi unit în faţa ruşilor… Dar politicienii nu au ştiut să facă nimic. Oricum, Rusia era cea mai mare forţă militară atunci. A intrat în război cu 2.800 de tancuri, pe când germanii aveau câteva sute. Dar eu cu soldaţii mei ne-am băgat tot timpul în avangardă şi ne-a mers bine. Am pornit de la Iaşi, am ieşit prin Basarabia şi am ajuns, doinind şi fluierând, până la Caucaz. Făcusem un târg cu soldaţii mei că nu pot să tragă opt lovituri de artilerie pe minut. Dar au tras. Şi nu era simplu să pui focosul şi să alegi unghiul de tragere aşa repede. Am rupt în două cu performanţa asta. Domnule, i-am urât pe ruşi cum nu-ţi poţi închipui! Dacă aş fi putut să înghit Rusia toată, aş fi înghiţit-o! Îmi amintesc că am reuşit să capturez lada de finanţe a unei unităţi ruseşti. Era cât masa de mare, îmbrăcată în piele de bizon. Plină de ruble! Am împărţit bani ca un Mecena atunci. Şi mi-a mers bine, domnule! Mi-a mers bine!
Ce-aţi simţit când România a întors armele?
S.N.: Am fost distrus (oftează greoi)! Să zici azi „ăsta e Dumnezeu” şi mâine „ăsta nu mai e Dumnezeu”, să-l scuipi şi să-l înjuri, e groaznic.
Când aţi aflat de crimele comandate de Hitler?
S.N.: După război. Nu ştiau nici nemţii. Unii bănuiau. Nu m-am aşteptat, a fost măciucă pentru mine ca să aud că poporul care i-a dat pe Wagner sau pe Mann a putut să facă asemenea lucruri.
Ce vă amintiţi din ziua în care a abdicat Regele Mihai, 30 decembrie 1947?
S.N.: Nu bănuiam nimic. Stăteam în Cotroceni atunci şi, în drum spre casă, am trecut pe Calea Victoriei. Atunci am văzut că becurile de pe gardul Palatului Regal s-au aprins. Mi-am zis că e ceva! Apoi am aflat. Se mai adunaseră şi alţii ca mine şi stăteam peste drum de palat. Atunci grupul care era lângă palat a început să strige „Ura, trăiască regale!”. Dar noi, de partea cealaltă, am început să huiduim. Eram regalişti şi naţionalişti adevăraţi şi ştiam ce urma. Eu citisem mult şi cunoşteam planul ruşilor.
Cum priviţi Casa Regală după 1990?
S.N.: Am să-ţi răspund printr-o întâmplare. Am fost invitat acum câţiva ani, alături de Cavalerii Ordinului „Mihai Viteazul”, la dejun la Palatul Cotroceni, unde participau Traian Băsescu şi Regele Mihai. La sfârşit, regele a dat mâna cu noi toţi. M-am pus ultimul în rând. Şi când a ajuns la mine, i-am spus: „Majestate, ieşiţi din amorţeala în care trăiţi. Luptaţi-vă, că nu se luptă nimeni pentru dumneavoastră!”. Şi mi-a răspuns: „Singur?!”. M-a dezamăgit. M-am convins definitiv că nu are priză.
Credeţi că astăzi cetăţenii români mai au simpatie faţă de Casa Regală?
S.N.: Nu ştiu. N-au trăit vremurile cu regalitatea. Somonii, după migraţie, se întorc exact pe cursul de apă pe care îl ştiu. Dar dacă românul nu ştie unde s-a născut… Regalitatea, întâi de toate, impune disciplină şi respect. Păi astăzi orice nespălat de politician poate să-i spună orice şefului statului. Până şi Ceauşescu ştia ce-i disciplina şi o impunea. Ăştia de astăzi sunt nişte derbedei adunaţi de pe stradă. Apoi, era mai bine şi din punct de vedere economic dacă se menţinea regalitatea: nu se mai făceau alegeri prezidenţiale. Nu mai erau găştile de interese. Păi astăzi, dacă eu sunt preşedinte şi vii tu şi mă rogi ceva ţi-o fac, chiar dacă-i cam deocheată, pentru că ştiu că mâine ai să fii tu preşedinte.
Regalitatea nu-i aşa. E o distanţă. Când zici „majestate”, te ridici în picioare şi stai drepţi. Ce vrei mai mult? Din clasele primare ştiam că atunci când se cântă „Trăiască regele!” se stă în picioare, drepţi, nu mişti, iar steagul se pleacă în faţa majestăţii. Pe când anul trecut, la manifestaţiile de Ziua Naţională, s-a huiduit imnul. Asta este democraţia, e foarte grea!
Curriculum vitae
General-locotenentul în retragere Nicolae Sebastian s-a născut pe 2 noiembrie 1914. Mama – pariziancă, tatăl – George Sebastian, consilier în ministerul Agriculturii.
Urmează liceul militar „Mănăstirea Dealu”, până în 1932. An în care este admis la cursurile pregătitoare pentru cariera militară, apoi intră la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie de la Târgovişte.
Ajuns sublocotenent în 1935, îşi face stagiatura în Regimentul 9 Roşiori. Unde este titularizat în 1938, la Brigada 6 Cavalerie.
Intrarea României în Al Doilea Război Mondial, în iunie 1941, îl găseşte cu unitatea în nordul Moldovei, de unde începe drumul de campanie spre Caucaz.
În 1943, reuşeşte primul la examenul de admitere în Şcoala Superioară de Război. În 1945, este repartizat şeful Biroului de Operaţii din Statul Major al Trupelor de Grăniceri.
Se retrage din armată în 1946.
A adunat de-a lungul carierei sale militare numeroase decoraţii: Ordinele Coroana României, Steaua României – două clase, Mihai Viteazul, Crucea de Fier germană sau Crucea Finlandeză.
A câştigat o serie de premii la concursurile naţionale de călărie, printre care titlul de campion naţional, în 1939.
Este membru al Asociaţiei Ordinului „Mihai Viteazul” şi cetăţean de onoare al Bucureştiului.
