Era în ianuarie 1993. Bosnia-Herțegovina era sub război și sub zăpadă. Sarajevo era un oraș împărțit între comunitățile de sârbi ortodocși și bosniaci musulmani. Cartiere întregi fuseseră devastate de bombe, blocurile de locuințe cu geamurile sparte și pereții sfărâmați erau pustii. Pe străzi se construiseră baricade din mașini distruse, ridicate unele peste altele. Satele din jurul orașului erau aproape pustii. La tot pasul, urme de foc, bombe și de gloanțe. Zăpada mare nu reușea să acopere pustiul negru al războiului.
Am luat autobuzul din Pale, un orășel-stațiune devenit capitala administrativă a sârbilor bosniaci, către Belgrad. Un -Mercedes vechi, cu geamurile înflorite de gerul năprasnic. Printre pasageri, un bărbat îmbrăcat nepotrivit, cu un pardesiu lung până la genunchi și cu pantofi în picioare. L-am remarcat în stație, la urcare. Ținea de mână o fetiță slăbuță de vreo 10 ani. În mâna cealaltă avea o valiză de modă veche, grea, iar pe spate îi atârna o raniță militară. Și el era slab și palid.
Povestea lui era aceeași ca a miilor de refugiați care fugiseră din calea războiului. Am stat de vorbă în autobuz. Plecase în ultimul moment dintr-un cartier care intrase sub administrare bosniacă și se refugiase, împreună cu fetița lui, într-un apartament al unui bloc care rămăsese întreg într-un cartier aflat sub controlul sârbilor. Multe familii schimbaseră astfel locuințele în acea perioadă. Când funcționau telefoanele, cei plecați mai sunau acasă și vorbeau cu familiile care se instalaseră în locul lor. I-am auzit pe unii sfătuindu-i pe ceilalți cum să ude florile rămase în ghivece…
Omul din autobuz fusese inginer la fabrica Volkswagen. Fabrica se închisese, miile de mașini ieșite de pe liniile de producție și parcate în curtea cea mare fuseseră furate de combatanții din ambele părți, dar și de afaceriștii momentului. Ar fi rezistat și fără loc de muncă, dar fetița era bolnavă de plămâni și avea nevoie de tratament, iar la Sarajevo nu avea unde să o ducă. Așa că a profitat de invitația unui fost coleg de facultate și acum pleca spre Belgrad ca să își ducă fata la doctor.
Pe drum, am fumat amândoi din țigările pe care le cumpărasem de la niște bișnițari, am băut șliboviță cumpărată de la niște soldați, am mâncat din diurna mea de corespondent de război plătit și am povestit despre cât de rău era la ei și cât de bine era la noi pentru că era pace. Am ajuns cu bine la Belgrad…
Zilele trecute, posturile noastre de știri de televiziune relatau despre situația unor refugiați din Siria care anunțau că intră în greva foamei în Serbia, la granița cu Ungaria, pentru că autoritățile maghiare le blocau accesul în Uniunea Europeană. Superficiale ca întotdeauna, jurnalele de știri nu au spus povestea niciunui refugiat: ce i s-a întâmplat acasă, de unde vine, ce meserie are, ce-i fac copiii sau familia. Pe de altă parte, atentatele teroriste din ultimele luni din Europa au pus pe tapet problema infiltrării adepților ISIS printre refugiați și pericolul pe care îl reprezintă ușurința de care dau dovadă statele Uniunii Europene acceptându-i pe refugiați. E plină presa și e plin mediul online de “analiști” care condamnă deschiderea țărilor civilizate față de refugiații de război.
Lumea fierbe. De la Kabul până München, de la Istanbul până la Nisa, sunt puse la îndoială valori, sunt contestate credințe, sunt victime nevinovate. Terorismul, ca și glonțul, pleacă dintr-o inimă încărcată de ură. Iar multe alte inimi s-au încărcat de ură doar pentru că cineva, interesat sau nu, a împrăștiat povești despre cum am fi mai în siguranță îndepărtându-i pe cei aflați în suferință. Mai ales pentru că nu sunt de aceeași religie cu noi.
E greu pentru cei care nu au văzut războiul să înțeleagă ce este războiul. E greu să înțelegi că familia ți-a murit, că din casa și mobila ta nu a mai rămas nimic, că nu mai ai ce mânca sau că, dacă nu fugi, vei muri și tu. Pentru cei ce nu știu și nici nu vor să vadă, e ușor să cadă pradă celor care răspândesc intenționat frica.
În Joia Mare, în martie anul acesta, Papa Francisc a spălat picioarele a 11 refugiați de confesiune creștină, musulmană sau hindusă, dar și picioarele unui angajat al unui centru de primire a refugiaților de lângă Roma. Duminică, la slujba ortodoxă, preoții au amintit despre samariteanul milostiv care a pus untdelemn și vin pe rănile unui om jefuit și rănit de tâlhari și pe care alții s-au făcut că nu-l văd. E nevoie să ținem ochii deschiși ca să vedem rădăcinile răului…
