Un semn clar că o economie de piaţă este disfuncţională este persistenţa şomajului. În Statele Unite ale Americii de azi, unul din şase lucrători care vor un loc de muncă cu normă întreagă nu poate găsi unul. Este o economie cu multe nevoi nesatisfăcute şi totuşi cu vaste resurse inactive.
Piaţa imobiliară din SUA prezintă o altă anomalie: există sute de mii de persoane fără adăpost (mai mult de 1,5 milioane de americani au petrecut cel puţin o noapte într-un adăpost în 2009), în timp ce sute de mii de case sunt vacante. Într-adevăr, rata de prescriere a ipotecilor este în creştere. Două milioane de americani şi-au pierdut casele în 2008 şi 2,8 milioane în 2009, dar este de aşteptat ca cifrele să fie chiar şi mai mari în 2010. Pieţele noastre financiare funcţionează foarte prost – pieţele performante, „raţionale” nu împrumută bani oamenilor care nu pot sau nu îi vor mai rambursa – şi totuşi cei care controlează aceste pieţe au fost răsplătiţi ca şi cum ar fi genii financiare. Nimic din toate astea nu este o noutate. Ceea ce este o noutate e recunoaşterea de către Administraţia Obama, cu reticenţă şi întârziere, că eforturile sale de a reface piaţa imobiliară au eşuat, în mare măsură. Curios, există un consens din ce în ce mai puternic între stânga şi dreapta că guvernul trebuie să continue să susţină piaţa imobiliară în viitorul apropiat. Această atitudine este uimitoare şi posibil periculoasă.
Este uimitoare deoarece, în toate analizele convenţionale privind activităţile care ar trebui puse în practică în domeniul public, coordonarea pieţei naţionale de credite ipotecare nu a fost niciodată menţionată. Stăpânirea informaţiilor specifice referitoare la evaluarea solvabilităţii şi monitorizarea productivităţii banilor împrumutaţi sunt exact genul de activităţi la care sectorul privat ar trebui să exceleze. Este totuşi o poziţie uşor de înţeles: ambele partide politice din SUA au sprijinit politicile care au încurajat investiţiile masive pe piaţa imobiliară şi intervenţia excesivă din partea statului, în timp ce ideologia pieţelor libere a descurajat autorităţile de reglementare să intervină pentru a opri creditarea nechibzuită. Dacă guvernul nu ar mai interveni pe piaţă acum, preţurile la locuinţe ar scădea şi mai mult, băncile ar fi supuse unui stres financiar şi mai mare, iar perspectivele economiei pe termen scurt ar deveni şi mai sumbre.
Dar tocmai de aceea o piaţă a ipotecilor gestionată de guvern este periculoasă. Ratele distorsionate ale dobânzilor, garanţiile oficiale şi subvenţiile fiscale încurajează continuarea investiţiilor în piaţa imobiliară atunci când economia are nevoie de investiţii în, să zicem, tehnologie şi energie ecologică. În plus, investiţiile continue în domeniul imobiliar fac cu atât mai dificile procesul de vindecare a economiei de dependenţa sa de domeniul imobiliar şi renunţarea la sprijinul guvernamental pe piaţa imobiliară. Sprijinirea în continuare a investiţiilor imobiliare va mări dependenţa valorii acestui sector de politicile guvernamentale, asigurându-se că viitorii factori de decizie politică se vor confrunta cu o presiune şi mai mare din partea unor grupuri de interese precum dezvoltatorii imobiliari şi deţinătorii de obligaţiuni.
Actuala politică a SUA este ambiguă, puţin spus. Consiliul Rezervei Federale (FED) nu mai este creditorul la care se apelează în ultimă instanţă, ci primul creditor la care băncile apelează. Riscul de credit de pe piaţa creditelor ipotecare este asumat de guvern, iar riscul de piaţă – de către FED. Nimeni nu ar trebui să fie surprins de ceea ce s-a întâmplat: piaţa privată, în esenţă, a dispărut. Guvernul a anunţat că aceste măsuri, care funcţionează (în cazul în care funcţionează) prin scăderea ratelor dobânzilor, sunt temporare. Dar asta înseamnă că, atunci când statul nu va mai interveni pe piaţă, rata dobânzii va creşte, iar orice deţinător de obligaţiuni ipotecare va suferi o pierdere de capital – potenţial una mare. Nici un partid privat nu ar cumpăra un astfel de activ. Prin contrast, Rezerva Federală nu trebuie să recunoască pierderea; iar în timp ce susţinătorii unei pieţe libere ar putea vorbi despre virtuţile de stabilire a preţurilor de către piaţă şi „descoperirea de preţ”, FED poate pretinde că nimic nu s-a întâmplat.
Dacă guvernul îşi asumă riscul de credit, ipotecile ar deveni la fel de sigure ca obligaţiunile guvernamentale, comparabile ca durată. Prin urmare, intervenţia Rezervei Federale pe piaţa imobiliară este, într-adevăr, o intervenţie pe piaţa obligaţiunilor guvernamentale; pretinsa „trecere” de la achiziţia de credite ipotecare la cumpărarea de obligaţiuni guvernamentale are o importanţă mică. FED trebuie să îndeplinească sarcina dificilă de a stabili nu doar rata dobânzii pe termen scurt, ci şi ratele pe termen lung. Refacerea pieţei imobiliare este cu atât mai dificilă din două motive. În primul rând, băncile care obişnuiau să acorde împrumuturile ipotecare clasice nu sunt într-o formă financiară bună. În al doilea rând, modelul actual al securitizării este grav afectat şi este puţin probabil să fie înlocuit cândva curând. Din păcate, nici Administraţia Obama, nici Rezerva Federală nu par dispuse să facă faţă acestor realităţi. Securitizarea – gruparea unui număr mare de credite ipotecare pentru a fi vândute fondurilor de pensii şi investitorilor din întreaga lume – a funcţionat doar pentru că agenţiile de rating se asigurau că împrumuturile ipotecare erau acordate persoanelor care vor restitui banii. Astăzi, nimeni nu va mai avea încredere sau nu ar trebui să mai aibă încredere în agenţiile de rating sau în băncile de investiţii care au furnizat produse neviabile (uneori proiectate tocmai pentru a pierde bani).
Pe scurt, politicile guvernamentale care sprijină piaţa imobiliară nu numai că nu au reuşit să rezolve problema, dar prelungesc procesul de răscumpărare a ipotecilor şi creează condiţiile pentru o stare de stagnare a economiei în stilul japonez. Evitarea acestei sumbre „noi realităţi” va fi dificilă, dar există politici alternative, cu perspective mult mai bune de a readuce SUA şi economia globală pe drumul spre prosperitate. Corporaţiile au învăţat să accepte veştile proaste cu uşurinţă, să facă un bilanţ al pierderilor şi să treacă mai departe, dar guvernele nu. Pentru unul din patru credite ipotecare din SUA, datoria depăşeşte valoarea casei. Evacuările lasă tot mai mulţi oameni fără adăpost şi tot mai multe locuinţe vacante. Este necesar să se reducă rapid valoarea creditelor ipotecare. Băncile vor trebui să recunoască pierderile şi, dacă este necesar, să găsească capital suplimentar pentru a îndeplini condiţiile rezervei minime. Va fi, desigur, dureros pentru bănci, dar durerea lor nu va fi nimic în comparaţie cu suferinţa pe care băncile au provocat-o oamenilor din întreaga economie globală.
