Turcia este din ce în ce mai izolată în regiune, în pofida poziţiei sale strategice, şi strategia sa în Siria care viza căderea preşedintelui Bashar al-Assad cu orice preţ a obligat-o să-şi regândească alianţele. În opoziţie cu Rusia asupra acestui dosar, Turcia a comis ireparabilul în ochii Moscovei, „o lovitură de cuţit în spate”, potrivit cuvintelor preşedintelui rus Vladimir Putin, doborând la 24 noiembrie 2015 un Suhoi Su-24 aparținând armatei ruse, provocând moartea pilotului.
Un incident survenit în timp ce avionul rus încălca spaţiul aerian turc. Acest episod care a iscat temeri privind declanşarea unui conflict armat între cele două puteri care întreţin o rivalitate istorică a răcit considerabil relaţiile bilaterale. Doctrina „zero probleme” cu vecinii a partidului la putere în Turcia, AKP, elaborată de Ahmet Davutoglu când era ministru de Externe, în prezent premier, nu mai este de actualitate.
Cele două puteri aspirau la mari proiecte economice împreună, în special construirea unui gazoduct paneuropean, South Stream, abandonat în 2014, dar reamplasat de Turkish Stream, care urma să lege Turcia de Rusia pe sub Marea Neagră. Dar criza diplomatică între cele două naţiuni a îngropat proiectul ambiţios.
În lipsă de aliaţi orientali, Turcia s-a întors spre un vecin din sud, şi el în izolare, Israelul. Duşmăniile lor din trecut au fost puse deoparte. Ca dovadă, din decembrie între cele două ţări au revenit declaraţiile de prietenie. Relaţiile lor au fost întotdeauna mai mult bune, contrar altor state cu majoritate musulmană din regiune. Dar la 31 mai 2010 abordajul de către armata israeliană a unei nave turce, de o violenţă inutilă, a răcit relaţiile lor. Nouă militanţi turci au fost ucişi în acele confruntări care au avut loc pe Mavi Marmara, navă-amiral a unei flotile umanitare care cerea sfârşitul blocadei Fâşiei Gaza.
Relaţiile diplomatice s-au degradat, în timp ce cele economice au continuat să se dezvolte. Pentru restabilirea legăturilor, Ankara a avut două cerinţe – scuze şi ridicarea blocadei. Prima a fost îndeplinită, premierul israelian Benjamin Netanyahu cerând scuze din vârful buzelor la 22 martie 2013, sub presiunea Washingtonului. Şi, şi-a dat acordul pentru indemnizarea familiilor victimelor. Cea de-a doua condiţie nu a fost îndeplinită. Între timp, cele două ţări au recurs la un adevărat război verbal.
Un trecut lăsat deoparte
În iulie 2014, Recep Tayyip Erdogan estima că Israelul „l-a depăşit pe Hitler în barbarie”, în timp ce blocada continua asupra Gazei. Un an mai târziu, în ajunul marşului republican din 11 ianuarie la Paris, după atentatele contra Charlie Hebdo şi Hypercasher, omul-forte al Turciei a sfidat prezenţa lui Netanyahu şi a mărşăluit alături de preşedintele francez, Francois Hollande, şi alţi şefi de stat.
De acum, Erdogan adoptă altă retorică. La 2 ianuarie a declarat că „Israelul are nevoie de o ţară ca Turcia în regiune” şi că Turcia trebuie „să accepte că are nevoie de Israel”. Bayram Balci, cercetător la CNRS şi specialist în Turcia, declara pentru L’Orient-Le Jour că Erdogan nu spune „explicit” că Turcia are nevoie de Israel, pentru că asta ar însemna să-şi recunoască erorile politice. Puternic izolată, Turcia „nu mai are prieteni în regiune şi obiectivul ei este să reducă numărul ţărilor cu care este în conflict”, estimează Balci. Dar voinţa de a pune capăt unei dispute de vecinătate ascunde şi o motivaţie economică. Dorind să reducă dependenţa de gaz faţă de Rusia şi văzând Turkish Stream „la apă”, Turcia nu are altă opţiune decât să se întoarcă spre Israel. Iar descoperirea zăcămintelor de gaz natural în largul Israelului oferă posibilitatea unei mane financiare pe termen lung.
Hamas, în schimbul avantajelor
Este adevărat că intrarea în graţii a Turciei pe lângă Israel nu putea să se facă fără anumite concesii şi pe masă se află problema relaţiilor statului turc cu Hamas. Or, Siria fiind de mai mulţi ani epicentrul geopolitic al regiunii, problema palestiniană este mai delicată ca înainte. Astfel, Ankara ar putea diminua simpatia pentru mişcarea islamistă palestiniană. Potrivit lui Bayram Balci, responsabili oficiali israelieni au afirmat că „Israelul este în poziţie de forţă” pentru că ştie că Turcia este cvasi-izolată. Motiv pentru care „va fi pusă presiune asupra Ankarei pentru a opri susţinerea Hamasului”. Potrivit cercetătorului, Turcia va fi „obligată să facă importante concesii Israelului”, chiar dacă „asta nu va fi uşor, pentru că va trebui să continue să exprime un minimum de solidaritate faţă de cauza palestiniană”. Expulzarea de pe solul turc, în decembrie trecut, a lui Saleh el-Arouri, un înalt cadru al Hamas, responsabil de moartea a trei adolescenţi israelieni în iunie 2014, a fost una din condiţiile „reîncălzirii” relaţiilor dintre cele două state. Turcii i-au făcut cunoscut lui Kaled Machaal (şeful Hamas în exil) că nu au altă opţiune decât să-l expulzeze, arată Balci.
În afara promisiunii unei rupturi a legăturilor dintre Hamas şi Turcia, Israelul ar putea recăpăta dreptul de utilizare a spaţiului aerian şi maritim turc pentru antrenamentele armatei sale, cum a fost convenit într-un acord militar din 1996, dar rupt în momentul disputelor din 2010. „Oficial, israelienii spun că se pot lipsi, pentru că au făcut-o timp de cinci ani, dar în sinea lor ei ştiu că au interesul de a se apropia de Turcia”, Balci estimând că există „un fel de mândrie naţională din partea celor două ţări”.
Realităţile din Orientul Mijlociu apropie din nou doi „lupi singuratici”, Turcia şi Israelul. Palestinienii, perdanţii acestei reaşezări diplomatice şi economice.
