Printr-o atitudine la prima vedere inexplicabilă, preşedintele Traian Băsescu s-a angrenat într-un război pe mai multe fronturi. Un război total, a cărui miză rămâne necunoscută. Recentul său atac, de nimic provocat, împotriva Regelui Mihai se înscrie într-o ofensivă pe care a declanşat-o odată cu lansarea aşa-numitei reforme constituţionale.
După ce timp de trei zile după verdictul Curţii Constituţionale de pe 17 iunie – când cinci dintre articolele propunerii de revizuire a Constituţiei au fost declarate neconstituţionale – Traian Băsescu a fost absent, acesta a reluat atacurile concertate de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa au urmat în doar două zile „consultările” de luni cu partidele politice pe tema regionalizării (şi, în locul unei reconcilieri între preşedinte şi opoziţie, a fost pus în scenă spectacolul conflictul deschis ireconciliabil), apoi în aceeaşi zi conferinţa de presă prin care propunerile USL erau ridiculizate cu aplombul unui şef de partid, iar nu de stat, pentru ca miercuri seară la B1 să fie supus unui atac fără precedent chiar Regele Mihai, personalitate politică şi istorică cu o influenţă simbolică asupra societăţii româneşti, care, după contestarea sa de către neocomunişti la începutul tranziţiei – mai ales în 1990-1991, în timpul discuţiilor privind forma de guvernământ din vremea Constituantei – devenise obiectul unui larg consens naţional.
Ajuns pe neaşteptate într‑o situaţie defensivă în urma neobişnuitei decizii a Curţii Constituţionale, preşedintele Băsescu a ripostat nu doar târziu, ci şi violent, pentru a compensa astfel reacţia întârziată.
Căci Traian Băsescu nu îşi putea permite luxul să piardă iniţiativa tactică. Cu atât mai mult cu cât atât modificarea regimului constituţional, cât şi reorganizarea administrativă erau prezentate ca elemente esenţiale ale unui exerciţiu politic „reformator”! La sfârşitul săptămânii trecute, pe fundalul absenţei vreunei reacţii publice de la Cotroceni, Emil Boc preluase oarecum din mers rolul de lider şi reacţionase primul la noul context politic determinat de deciziile Curţii Constituţionale, anunţând preluarea iniţiativei de către PDL, care în noua configuraţie politică va trebui să îşi asume (singur?) misiunea imposibilă de a duce în Parlament „lupta” pentru „noua Constituţie”. Poate de aceea revenirea preşedintelui în poziţia pe care şi‑o asumă fără nici o rezervă publică, cea de şef informal şi de strateg necontestat şi necontestabil al Guvernului s-a produs prin declanşarea unui contaatac.
Dar de ce şi contra Regelui Mihai? Poate pentru că discursul nostalgic şi oarecum naiv privind virtuţile monarhiei constituţionale şi ale modelului „regelui care domneşte, dar nu guvernează” puneau într-o lumină defavorabilă o preşedinţie mult prea voluntaristă? Oricum, „preşedintele jucător” nu s-a simţit niciodată liber în cadrele restrictive ale actualei Constituţii. Cu toate acestea, limitele constitu-ţionale, de tipul celor prevăzute la articolul 80, care poartă şi subtitlul Rolul preşedintelui, nu pot fi eludate.
Ori, în alineatul al doilea al acestui articol se afirmă teza că „preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei (s.n.) şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”. În principiu, această teză poate fi interpretată ca o invitaţie la un exerciţiu prezidenţial moderat. Însă, atunci când chiar cel ce „veghează la respectarea Constituţiei” iniţiază o procedură de modificare a legii fundamentale care conţine articole apreciate de Curtea Constituţională ca neconstituţionale, apare o nedumerire legitimă: împotriva cui se poartă acest război total?
