Dupa o saptamana de pauza luata de la televiziunile romanesti, impresia mea ca traim mediatic intr-o lume de carton e mai clara ca oricand, dar nu e si de neexplicat. Inflatia de sani din tabloide, inflatie in ambele sensuri – ca numar si ca dimensiune –, merge mana-n mana cu un cult tribal (bun adjectivul gasit la Tolontan azi de dimineata) al eficacitatii pe care-l traim in toate domeniile. Un egoism nelimitat, combinat cu vanitate urcata la culme si cu rapacitate domina societatea romaneasca in care indemnul comercial a prins: traim fiecare zi de parca ar fi ultima, dar nu cu intelepciunea celui care stie ca ultima zi e una ca oricare alta, ci cu disperarea celui care trage cu dintii de ea, indefinit. Dar n-am pierdut timpul degeaba. Cum pare, de la distanta si la suprafata, televiziunea italiana in comparatie? La intrebare ar trebui sa raspunda un specialist in cultura populara – pentru ca ce altceva e televiziunea? Daca as fi in locul lui – iata-ma-s! – as spune ca principala deosebire dintre TV din Italia si cea romaneasca poate fi explicata prin recursul la criteriul unei identitati nationale a culturii populare.
In Italia, divertismentul este national – asa cum e si in Franta, Spania, SUA si alte cateva tari din lume. Daca spectacolele sunt la fel de stupide ca la noi – ceea ce ne poate atipi obida –, ele compenseaza prin prezenta marcii: prezentatoarea e neaparat inalta, bruneta, amazoana (tip feminin repertorit in volumul colectiv "Omul Renasterii"), in cazul particular al show-ului pe care l-am vazut cu doua degete mai inalta decat cei doi barbati concurenti. Femeia generica despre care vorbesc prezinta cate un spectacol cu mult sclipici, fast, unde insa moda "realismului" american si-a bagat coada: mitul omului obisnuit functioneaza si aici, chiar daca ceva mai discret, pentru ca dominat de cel al Dianei sus-amintite. Italia, ca mai toate tarile din Vest, nu e o societate foarte fericita. Salariile nu cresc aici cu 20 la suta pe an, asadar calupurile de publicitate nu dureaza, ca la noi, mai mult decat emisiunile-pretext. Politicul, chiar daca interpretat mai patetic si mai infantil decat in Franta, de pilda, continua sa fie preocupant si sa mobilizeze energii in mod mai fericit decat o fac divertismentul si consumul la noi.
Desi extremele dreapta si stanga sunt induiosator de active, giornalele continua sa creada in misiunea de a oferi informatii, iar povestile cu delincventi nu fac altceva decat sa sustina epopeea unei tari conduse de mai multe famiglii puternice, dar nu lipsite de gust. Cele trei RAI-ui, la care se asociaza de-acum un RAI 4, pe internet, duc o munca de reprezentare corect politica a realitatii, despre care marturiseste un telefilm recent: "Quando sei natonon no puoi piu nasconderti" ("Odata ce te-ai nascut nu te mai poti ascunde"). Un pusti italian ajunge accidental pe un vapor care transporta emigranti ilegali dintre care, desigur, vedetele erau niste copii romani. Unul dintre ei il salveaza pe micut – invitatie la pace, adica – dar tot el, mai tarziu, minte in fata autoritatilor ca ar fi minor, pentru a nu fi trimis inapoi in Romania. Asadar, romanul e generos, dar nu si cinstit – o viziune acceptabila pentru cineva obligat sa traiasca de-acum intr-o tara multietnica in care un zgomot strain frecvent este cel de manea…
