Probabil, cel mai cunoscut lucru despre scriitorul Radu Pavel Gheo este că a câştigat la Loteria Vizelor, că a locuit o vreme în SUA, dar s-a întors în ţară. Despre acest lucru găsiţi mai multe în volumul său de eseuri „Adio, adio, patria mea cu î din i şi â din a”. Scriitorul cunoscut pentru cărţile sale SF şi studiile despre acest domeniu, dar şi pentru volumele de eseuri („Adio, adio, patria mea…”, „Dex-ul şi sexul”,„Românii e deştepţi”) a lansat recent un roman în care se regăseşte şi tema dorinţei românilor de emigra. Nu este, însă, un roman autobiografic.
Ai fost in America. De ce te-ai întors? Ce nu ţi-a plăcut? N-ai vrut să te întorci şi tu cu un Corvette roşu decapotabil ca personajul din roman?
Radu Pavel Gheo: E foarte greu să explic ce nu mi-a plăcut în America. De fapt, la fel de greu mi-ar fi să explic şi ce mi-a plăcut – şi de ce. Am încercat să o fac într-o întreagă carte (în „Adio, adio, patria mea…”), dar din când în când tot mai fac noi precizări şi ajustări. E complicat, fiindcă de obicei, când spun că nu mi-a plăcut viaţa în Statele Unite, sunt aclamat de antiamericani, cu toate că eu sînt anti-antiamerican. Ca să fac o analogie cu politica românească, mă consider un om de stînga, dar n-aş vota în viaţa mea cu Partidul Social-Democrat.
Revin: sînt un partizan al Americii, nu un detractor al ei. Doar că prefer să o susţin din afară. A, dacă tot ai pomenit de maşină, trebuie să spun că şi maşinile au reprezentat unul din lucrurile care nu ne-au plăcut în America. Mai exact, dependenţa de maşină, faptul că nu te puteai mişca aproape nicăieri fără ea şi că însăşi structura oraşelor, a străzilor, a mallurilor etc. era gândită pentru maşini, nu pentru oameni.
Un Chevrolet Corvette nu mi-am dorit niciodată. Maşina visurilor mele de adolescenţă a fost Lamborghini Diablo (adică o maşină europeană, semn că tot aici mă trăgea aţa). Însă în „Noapte bună, copii!”, din motive de construcţie literară pe care nu le detaliez, îmi era necesară o maşină americană. Şi mai era şi melodia aceea a lui Prince, ce se leagă de lumea adolescenţei personajelor din roman: „Little Red Corvette”. Din câte ştiu, e o melodie populară şi azi.
Mai visează românii de azi la SUA ca la „tărâmul făgăduinţei”?
RPG: Habar n-am. Probabil că mai puţin decât pe vremea când America era cvasi-inaccesibilă pentru noi, ăştia de după „Cortina de Fier”. Dar bănuiesc că da. America (SUA, tot simt nevoia să precizez asta) nu e doar o ţară. E o cultură, un mod de viaţă, un model ce s-a impus. Ţara aceea, despre care noi tot zicem că nu are istorie, a modelat civilizaţia umană din ultimul secol mai mult decât întreg continentul european, cu toate naţiile şi tradiţiile sale. Cînd eram mici, ne jucam de-a cowboy-ii, nu de-a vikingii, şi voiam gumă de mestecat. În adolescenţă ne doream blugi. Dacă se poate, de marcă – şi, dacă se poate, Levi Strauss. Acum eu îmi scriu textul pe un computer personal, produs şi concept care, la origini, tot din SUA vine. Şi aş putea continua aşa la infinit.
Pe de altă parte, America e cu adevărat un tărâm al făgăduinţei. Legenda imigrantului care vine în America având doar un dolar în buzunar şi apoi devine milionar nu e doar legendă. Nu puţini au fost imigranţii care au venit săraci în State şi s-au îmbogăţit acolo. Fenomenul există şi acum: în America oameni cu spirit întreprinzător, inteligenţă şi inventivitate pot ajunge milionari sau pot reuşi în domeniul lor cum n-ar reuşi niciodată în Europa. De România nici nu mai vorbesc, fiindcă din punctul ăsta de vedere nu contează.
Ai stat la Iaşi, la Bucureşti, la Oraviţa, în Bellevue (Washington). În Bucureşti n-ai stat decât atunci când ai făcut armata. Nu te-a atras niciodată să te muţi în capitală?
RPG: Ba da, m-a bătut gîndul de cîteva ori. Dar – o recunosc cu sinceritate – mai degrabă din considerente tactice. România e o ţară puternic centralizată din toate punctele de vedere, inclusiv cultural, aşa că vizibilitatea unui scriitor este mult mai mare dacă el se află în centru. În Bucureşti. Dacă stai să enumeri scriitorii români importanţi din ultimul secol, după Marea Unire, o să vezi că mai bine de 90% au locuit sau au venit să locuiască în Bucureşti. Să fi fost o necesitate, o opţiune pragmatică sau un accident biografic repetat sistematic?
Problema e că, ori de cîte ori am venit în Bucureşti, am plecat stors de puteri. Capitala e un oraş care mă agită şi mă oboseşte teribil. Mi se pare prea mare. Pentru mine un oraş acceptabil e unul pe care îl poţi cuprinde cu mintea şi îl poţi străbate cu pasul. Acum, sigur, mintea fiecăruia cuprinde cît poate. Mie un oraş de maximum 500.000 de locuitori îmi e de ajuns.
Bănuiesc că, la fel ca personajele tale, şi tu îţi făceai „aprovizionarea” de la piaţa de sârbi din Oraviţa. Mai ţii minte ce îţi cumpărai? Sau ce îţi doreai să cumperi pe vremea aceea?
RPG: Sigur că ţin minte. Sau îmi reamintesc din cînd în cînd. Acum, fiindcă e Campionatul Mondial de Fotbal (dar şi fiindcă am pomenit de ele în roman), îmi amintesc abţibildurile ce se lipeau în albumul cu fotbalişti „España ’82”. La noi nu se găseau, dar sîrbii le aduceau în piaţă – şi le vindeau destul de scump. Apoi mai cumpăram şi ţigări Vikend sau Ronhill ori, pentru vreo şpagă, ţigări mai fine, americane.
Alte lucruri, mai importante sau cel puţin mai costisitoare pentru un adolescent, nu mi le cumpăram de acolo. Mama avea permis de mic trafic şi mergea lunar în Iugoslavia, la fel cum veneau şi iugoslavii la noi. Vindea marfă românească şi cumpăra ce lipsea prin România socialistă. Inclusiv blugi sau ghete Puma pentru mine ori sora mea.
Sunt multe date ale personajelor din biografia ta sau e doar o falsă impresie? În ce măsură e „Noapte bună, copii!” un roman autobiografic?
RPG: E simplu: informaţiile sînt ale mele, întîmplările şi personajele principale sînt imaginate. Mi-am impus un fel de cod deontologic al ficţiunii literare (sigur, nu tocmai un cod, dar simplific şi eu): toate personajele care există în realitate au numele lor real. Aşa sînt, de exemplu, cei doi jefuitori de bănci din Los Angeles, cei cîţiva actori de filme porno amintiţi în unele scene (cu excepţia lui Christy Keith, care e un caz mai complicat), cîntăreţii şi formaţiile pop… Personajele inventate au nume imaginare şi nu pot fi regăsite în lumea reală.
În ceea ce priveşte evenimentele majore care alcătuiesc cartea, nimic din ele nu e preluat din viaţa mea. Sigur, lumea satului bănăţean sau a celui moldovenesc sînt aşa cum le-am cunoscut, lumea literară a Iaşiului e cea pe care o ştiu, dar personajele şi evenimentele sînt imaginate. Eu nu am fost nici în Los Angeles şi nici nu mi-am înşelat soţia nici măcar cu o liceancă. „Noapte bună, copii!” e un roman-roman. „Adio, adio, patria mea…” da, e o carte autobiografică. Asta nu.
Mare parte din carte se petrece în anii ‘80? Cât de mult a durat şi cum ţi-ai făcut documentarea? Care au fost sursele? Dar pentru partea cu Los Angeles-ul?
RPG: Documentarea am făcut-o pe parcurs. În linii generale ştiam ce vreau să fac şi cunoşteam epoca despre care am scris, fiindcă şi eu sînt un adolescent optzecist, ca şi cei patru prieteni din carte. Dar e adevărat că pe parcurs la multe detalii a trebuit să mă documentez serios. Bănuiesc că partea de strîngere a informaţiilor a lungit şi ea munca la roman. Uneori am avut şi noroc. De exemplu, am găsit într-un ziar românesc din 1986 un comunicat oficial redactat în termeni vagi despre explozia centralei de la Cernobîl, numită acolo „avarie”. Şi textul acela se potrivea exact cum trebuie într-o scenă cu un adolescent care se îmbolnăveşte de ceva misterios. Alteori am căutat pe internet zeci de ore, ca în cazul faimoasei lupte de stradă numite „North Hollywood Shootout”. Am mai cercetat preţurile din anul 2000, salariile din acea perioadă, paritatea leu-dolar şi leu-marcă germană… Au fost destule.
Scriai undeva că întodeauna ţi-au plăcut cărţile cu găşti de prieteni din copilărie care apoi devin mari. Care sunt cărţile alea şi ce te atrage la ele?
RPG: Da, mi-au plăcut poveştile cu găşti de prieteni. Cărţi care să aibă ca subiect central evoluţia unei găşti de prieteni nu-mi amintesc. De obicei bucata ce include copilăria e doar o parte dintr-un întreg mai amplu. Dar copilăria e o temă fascinantă şi i-am admirat (şi studiat atent) pe scriitorii care au reuşit să o refacă prin poveşti. Interesant e că asta le reuşeşte foarte bine unor scriitori care nu sînt incluşi în canonul literaturii mari, precum Ionel Teodoreanu sau, la americani, Stephen King. Poate că „La Medeleni” nu e un roman fundamental, dar paginile despre copilărie de acolo cu greu pot fi egalate de vreun autor contemporan lui Teodoreanu. Poate că romanul „It” al lui King nu e o capodoperă, dar descrierea găştii de puşti de acolo e literatură mare.
Ai putea să ne recomanzi nişte cărţi din literatura română contemporană?
RPG: Nu, n-aş putea. Adică îmi vine greu, fiindcă în ultima vreme am citit prea puţină literatură română. Ultima carte de un autor român pe care am citit-o e „Medgidia, oraşul de apoi” (de Cristian Teodorescu) – şi e o carte excelentă.
Pot însă îndemna cititorii de carte să citească literatură română, cît mai multă literatură română. Îşi pot face fiecare topurile şi selecţiile dorite, dar să nu ignore singura literatură pe care o pot înţelege integral. Traducerile sînt o treabă foarte bună, există autori şi cărţi mari din literatura universală care merită citiţi, dar să nu uite nimeni că o traducere, oricît ar fi de bună, include şi o doză de interpretare. Adică atunci cînd cineva citeşte un Shakespeare tradus, îl citeşte pe traducător citindu-i din Shakespeare. Textul vine la cititori printr-un interpus, nu direct. Scriitorii români sînt singurii care se oferă cititorului direct. Şi au multe de oferit, crede-mă!
