Republica Moldova pare să fie tot mai mult obiectul unei indiferențe pe care e greu să o definim benignă. Bucureștiul se îndepărtează, înțelegând în același timp că nu de datoria frățească față de moldoveni este vorba, ci despre siguranța frontierei noastre estice. Recent, Moscova a anunțat că va deschide, împotriva voinței Chișinăului, 22 secții de vot în regiunea transnistreană pentru alegerile din 18 septembrie pentru Duma de Stat a Rusiei.
Moscova sfidează R. Moldova: la Chișinău, această atitudine este considerată normală, în vreme ce la București nimeni nu acordă vreo semnificație gestului, care fără îndoială că este în primul rând simbolic. Demonstrează că oricâte acorduri importante semnează R. Moldova cu Uniunea Europeană, dincolo de Nistru și poate chiar și între Nistru și Prut, jocurile sunt făcute de la Moscova.
Capitala rusă este încă, în imaginarul colectiv al moldovenilor, sediul adevăratei puteri, locul unde se fac strategiile de război și de unde se flutură steagul alb al păcii. Complotul, frigul și soarele au venit vreme îndelungată de la Moscova. Câtă vreme prosperitatea europeană întârzie, România ezită să facă rețele energetice comune și toate promisiunile rămân doar pe hârtie, mica republică este împinsă încet și sistematic în brațele puternice ale Rusiei.
Pe 30 octombrie au loc alegeri prezidențiale directe în R. Moldova: electoratul e divizat între preferințele pro-europene și pro-rusești; mass-media se află în proporție covârșitoare la îndemâna controversatului Vlad Plahotniuc, care se urcă mereu pe valul ce-i asigură banii, poziția și libertatea; în plus, presa rusă are în continuare mare trecere la cei care deplâng dispariția omului sovietic și a fericirii sale limitate.
Dinspre România se aude doar vocea lui Traian Băsescu, dar fostul președinte pare să-și fi pierdut intuiția politică și direcția, de vreme ce propune tratative cu Rusia pentru unirea R. Moldova cu România, argumentând că „Putin este un om cu care se poate discuta direct“. S-ar putea crede că ideea lui Băsescu e o provocare în peisajul regional existent, în care Rusia e văzută ca o putere în expansiune, care calcă în picioare dreptul internațional.
Moscova ar fi fericită cu astfel de „discuții“, în care o țară NATO vrea să-și treacă în propria jurisdicție și administrație o țară care și-a declarat independența în urmă cu 25 de ani. Sigur, fostul șef de stat spune că „discuțiile“ vor dura mult, dar că în final ele s-ar putea „suprapune“ cu perioada de timp în care „în Republica Moldova se va ajunge la o majoritate care să dorească Unirea“.
Traian Băsescu nu ne spune de unde știe că Vladimir Putin „este un om cu care se poate discuta direct“. Când a avut Băsescu ocazia să exerseze apropierea de liderul rus și, mai ales, ce a avut România de câștigat în urma unui astfel de exercițiu? În spațiul public, fostul președinte a făcut declarații dure împotriva lui Putin și, într-un fel, chiar a prevăzut situația actuală, când a vorbit despre Marea Neagră ca „lac rusesc“ încă din 2005.
La Chișinău, declarațiile lui nu-i ajută pe cei care se luptă cu filonul rusesc, cum nici tăcerea și nepăsarea de la vârful elitelor din București nu le sunt de folos. În paralel, asupra Republicii Moldova se fac presiuni, nu doar de la Moscova, ci și pe filieră germană, să acorde statut special Transnistriei, altfel spus, să-i recunoască suveranitatea, prin acceptarea diplomelor de la Universitatea din Tiraspol, a plăcuțelor de înregistrare a mașinilor cu semnul Transnistriei, a unui prefix telefonic separat de cel al R. Moldova și câte și mai câte.
Cele 22 secții de votare rusești din Transnistria întregesc tabloul unei R. Moldova care nu reușește să-și stăpânească teritoriul, care n-a reușit să facă reformele vitale și care este tot mai izolată. Președintele Iohannis pare să fi abandonat de mult relația „specială“ cu R. Moldova, în vreme ce Traian Băsescu speră încă să-și prelungească viața politică pe spezele acestui subiect.
