Putem fără Schengen?

După încercarea de puci de astă-vară, e în dubiu dacă noi merităm să fim nu doar în Schengen, dar în UE cu totul.

„Putem trăi şi fără Schengen!“, a exclamat vic­torios ministrul de Externe al României, Ti­tus Corlăţean, acompaniat şi de primul mi­nis­tru, şi de preşedintele Senatului, Crin An­to­nes­cu. Câţiva s-au supărat auzindu-i, dar n-au drep­tate. Ce, au spus respectivii vreun neade­văr? Deloc! Bineînţeles că putem trăi şi fără Schengen, aşa cum putem trăi chiar şi fără Uni­unea Europeană. Putem trăi şi mar­gi­na­li­zaţi, îndobitociţi, corupţi, cu un prim-mi­nis­tru plagiator, cu miniştri trimişi în judecată pen­tru corupţie; putem trăi şi cu un CSM supus presiunilor politice şi aşa mai departe. Pu­tem trăi, am trăit aşa neam-de-neamul nos­tru, iar cei peste 66% dintre votanţi, care au ales USL la ultimele alegeri, n-au decât să ju­bileze – România, cică, nu mai stă în ge­nunchi, ci îşi cere drepturile apăsat: gata, nu mai suntem o colonie a lui Barroso-Merkel ca pe vremea lui Băsescu-Boc!

În pofida acestor auspicii favorabile, nu cred că prea multe guverne din UE vor tremura când, la Consiliul JAI, se va comunica poziţia oficială a guvernului român. Cel mult, unii se vor întreba cât de reprezentativă este această poziţie, având în vedere că ea nu este îm­păr­tăşită de preşedinte. Dar, trecut acest moment delicat, presupun că majoritatea statelor va ră­sufla uşurată: după încercarea de puci de as­tă-vară, e în dubiu dacă noi merităm să fim nu doar în Schengen, dar în UE cu totul. In­ca­pacitatea politicienilor români – mai ales, dar nu exclusiv a celor din actuala putere – de a accepta pe deplin şi cu bună-credinţă regulile europene e notorie. Mai grav este că purtarea României a făcut mult pentru a compromite ideea că intrarea în UE poate funcţiona şi ca o „şcoală de democraţie“: intri incomplet de­mo­cratizat şi modernizat, urmând să înveţi lecţia democraţiei pe parcurs. Fals: România a de­mon­strat că mecanismele de control ale Uni­unii, inclusiv celebrul MCV, au fost gândite în mod idealist şi naiv, fără înţelegerea profundă a realităţilor româneşti. Politicienii UE, atunci când au negociat acordurile de aderare, nu şi-au dat seama că duplicitatea este parte aproa­­pe indisolubilă a culturii politice româneşti de 500 de ani. Ştiu, se poate spune că, de pildă, pe vremea lui Brâncoveanu, duplicitatea era che­ia păstrării autonomiei statului, iar în 1914-1916, a realizării aspiraţiei naţionale la uni­re. Şi totuşi, exerciţiul îndelungat al du­pli­cităţii şi ipocriziei politice a lăsat urme adânci, indelebile aproape, subţiind substanţa morală a naţiunii şi a elitelor sale. Iar astăzi du­pli­ci­tatea nu mai are nici măcar un scop nobil: ea e în favoarea salvării unor elite corupte şi îm­potriva intereselor unei mari majorităţi, chiar dacă aceasta pare să nu înţeleagă miza.

Uniunea Europeană nu e Imperiul Oto­man, sau cel Rus, sau cel Austro-Ungar, pentru a nu mai vorbi despre Imperiul sovietic. Nu am fost în­glo­baţi cu forţa în UE, nu am fost cu­ceriţi de niciun fel de ieniceri ex­pe­diaţi de Bruxelles, ci ne-am dorit cu toţii să intrăm şi ne-am bucurat când s-a întâmplat. Libertatea de a că­lă­to­ri, de a munci, de a învăţa oriunde în Europa sunt indisolubil legate de apar­tenenţa la o UE pe care se pare că azi tot mai mulţi români din ţară (căci cu cei din afară e altă poveste!) – spălaţi pe creier de televiziuni – o consideră o nouă „Înaltă Poartă“!

Continuarea în Revista 22