Astăzi, în Consiliul JAI, reprezentanţii Olandei şi Finlandei se vor opune aderării României şi Bulgariei la spaţiul european de liberă circulaţie. Rezultatul este mai prost decât cel convenit la Consiliul European din iunie, când se căzuse de acord asupra unei aderări în doi paşi, mai întâi cu aeroporturile şi anul viitor şi cu frontierele terestre. Poziţia României a fost în permanenţă „totul sau nimic‘‘: „România şi-a făcut treaba, a cheltuit un miliard de euro pe un contract de securizare a frontierelor cu EADS, criteriile tehnice au fost îndeplinite şi, prin urmare, România trebuie să adere cu drepturi depline conform Tratatului Schengen‘‘. Deşi această poziţie este principial corectă, ea s-a dovedit, în final, perdantă. Ce se putea face altfel?
În Europa, principiile nu mai sunt ce-au fost
Zilele acestea, Europa se confruntă cu tendinţe centrifuge periculoase. După căderea guvernului sloven, ratificarea de către parlamentul de la Ljubljana a tratatului de înfiinţare a Fondului European de Stabilitate Financiară devine extrem de problematică. Fără fond de salvare, nu va mai exista nici salvare pentru ţări ca Grecia şi Portugalia. Deja Finlanda, Olanda, Austria şi Slovacia ceruseră depozite colaterale din partea Greciei pentru a aproba ajutorul financiar pentru Grecia ceea ce înseamnă, practic, că aceste ţări nu contribuie cu nici un euro, lăsând întreaga povară a salvării Greciei pe umerii Germaniei. Pe de altă parte, sătui de tribulaţiile Europei continentale, conservatorii britanici îl presează pe premierul David Cameron să organizeze un refdrendum pentru ieşirea din Uniunea Europeană iar Danemarca a reintrodus controale la frontieră în dispreţul total al tratatului Schengen. Solidaritatea europeană, unul din principiile fondatoare ale UE, este ţăndări. Putea diplomaţia română să prevadă această resurgenţă a naţionalismului în Europa? Putea.
Un episod îngrijorător s-a consumat în toamna lui 2009, când Olanda a fost foarte aproape să ceară activarea clauzei de salvgardare împotriva României. După o primă reacţie foarte nervoasă din partea ministrului de Externe, Cristian Diaconescu, acesta s-a gândit mai bine şi s-a dus în parlamentul de la Haga unde a reuşit să îi convingă pe parlamentarii olandezi să nu declanşeze procesul. Nimeni nu a mers de această dată la Haga, deşi era cu atât mai necesar un asemenea dialog cu cât Partidul Libertăţii al lui Geert Wilders a devenit al treilea partid al ţării. Să spui că Wilders este un Vadim Tudor al Olandei aşa cum face Traian Băsescu acum nu e de nici un folos şi nici măcar nu este adevărat. La fel şi în cazul Adevăraţilor Finlandezi. Linia corectă politic europeană este că cele două formaţiuni sunt partide extremiste anti-europene de factură PRM. Nu sunt. Olandezii şi finlandezii nu au fost cuprinşi subit de nebunie colectivă şi s-au transformat peste noapte din cele mai tolerante popoare din Europa în neo-nazişti sângeroşi. Sunt oameni cu temeri, nelinişti şi nemulţumiri şi diplomaţia română ar fi putut să încerce să explice că este în interesul olandezilor şi finlandezilor ca România să facă parte din Schengen.
O altă mare greşeală, care poate fi atribuită lui Traian Băsescu, este inflexibilitatea. Bulgarii, care au înţeles că regulile jocului s-au schimbat din mers – în mod nedrept, dar s-au schimbat – au cerut insistent noul set dexplicit e criterii de îndeplinit. România nu a vrut să audă de criterii noi şi acum lucrurile stau şi mai rău: Fără un set de criterii clare, toată lumea poate invoca oricând ce criterii doreşte pentru a ne bloca accesul în Schengen. Într-un joc fără reguli, bunul plac e singura regulă, iar la jocul acesta România pierde. Războiului bacteriei imaginare nu ne bagă în Schengen. Doar ne lasă fără lalele.
