Cu putine zile in urma, Cristian Diaconescu anunta ca PSD exclude, de-acum, ideea coalizarii cu vreuna dintre cele doua mari formatiuni aflate la guvernare, urmand ca orice viitor partener guvernamental sa fie cooptat in urma unei selectii foarte atente. Precizarile au survenit dupa speculatii intense ale mass-media legate de o serie de persoane atat din PNL, cat si din PD, interesate in a intinde o mana concilianta PSD – pe de o parte, pentru a ingropa definitiv Alianta muribunda si, pe de alta, pentru a forma o administratie preelectorala capabila sa guverneze pana in 2007. Relatiile cordiale (bazate pe asocieri anterioare) existente, bunaoara, intre Vasile Blaga si grupul de la Cluj al lui Ioan Rus sunt bine cunoscute. Intr-o luare de pozitie similara, mentorul lui Calin Popescu Tariceanu, Dinu Patriciu, preciza inca pe vremea campaniei electorale din 2004 ca PNL nu exclude posibilitatea colaborarii cu PSD.
Gradul de ostilitate existent intre cele doua tabere cvasialiate a condus, inevitabil, la revizuirea punctului de vedere adoptat in legatura cu PSD, privit, mai nou, intr-o lumina infinit mai blanda – uitate sunt, de-acum, toate planurile pesediste consemnate in celebrele stenograme din 2003-2004 si dedicate neutralizarii fostei opozitii prin intermediul unor acuze de coruptie aduse liderilor acesteia. Gradul redus de popularitate al PSD, relevat de multitudinea sondajelor de opinie efectuate in ultimul timp, argumenteaza in mod arhisuficient concluzia ca, cel putin deocamdata, social-democratii nu reprezinta nici un fel de amenintare. In consecinta, formatiunea poate fi reprimita „la caldurica” cu suficienta ingaduinta – cam in stilul adoptat de Ion Iliescu in 1992 fata de CDR, cand un FSN profund divizat nu-i mai putea asigura nici voturile necesare si nici personalul adecvat pentru o guvernare eficienta.
Daca se va constitui un astfel de arc guvernamental, pare mai verosimila varianta alcatuirii sale din PD si PSD. Mircea Geoana este, desigur, perfect constient de scaderea rapida a popularitatii PNL, survenita din vina unui lider care s-a dovedit inadmisibil si jenant de novice in materie de politica externa – tocmai in vremuri de restriste internationala. In consecinta, Geoana mai stie ca orice asociere cat de cat stransa cu PNL se va reflecta cel mult negativ asupra PSD. Situatia difera insa in cazul PD. O alianta cu democratii, fie ea si temporara, fundamentata de o guvernare interimara, ar putea reprezenta pentru PSD sansa unei neasteptate relansari. O coalitie PD-PSD ar ingreuna, bunaoara, urmarirea (cu succes) in Justitie a unor personaje de vaza din randurile social-democratilor. In plus, presiunile la care este supus Geoana de ceva vreme in vederea reformarii serioase a partidului sau s-ar reduce subit si simtitor, datorita faptului ca liderul pesedist ar putea argumenta nonsalant ca o cooptare a PSD la guvernare echivaleaza, de fapt, cu recunoasterea modernizarii corespunzatoare a formatiunii.
Pe de alta parte, nici PD n-ar trebui sa se autoiluzioneze ca, din momentul cooptarii PSD, ar dispune de un partener mai maleabil, lesne de intimidat prin niscaiva atitudini autoritare. Conflicte de interese vor exista cu siguranta, la care s-ar mai putea adauga inconvenientul unor pesedisti vizibil eficienti in cadrul desfasurarii activitatilor ministeriale atribuite. In prezent, Mihai Tanasescu elaboreaza de zor lunga lista a reformelor sociale si administrative date uitarii, lasand impresia ca cel putin in anumite chestiuni este stapan pe materie si stie exact ce vrea. De altfel, cu ocazia urmatoarelor alegeri, democratii s-ar mai trezi si cu mainile relativ legate in ceea ce priveste criticile aduse PSD, din moment ce PD ar constitui autorul cooptarii pesedistilor la guvernare.
Interesul subit afisat de PD se datoreaza instrumentalizarii sale de catre un presedinte cu certe intentii de anihilare a vechiului sistem discreditat – necunoscuta constand, deocamdata, in proportia si felul masurilor preconizate. De altfel, o alianta PD-PSD ar evidentia si o serie de similitudini deloc flatante – este suficienta analizarea comportamentului primarilor din Brasov sau Bucuresti pentru a realiza ca diferentierea edililor in baza unor criterii impuse de standardele eticii de partid este absolut imposibila. Macar PD a avut bunul-simt sa se debaraseze de primarul de Ramnicu Valcea, dupa ce acestuia i-au fost aduse grave acuze de coruptie, masura inimaginabila in cazul PSD, care a refuzat constant varianta sanctionarii drastice a primarilor sai prinsi pe picior gresit.
O alianta cu PSD ar deteriora profund relatiile, in genere bune, existente – pana in prezent – intre PD si societatea civila, deoarece imaginea unei partitocratii preocupate eminamente de distribuirea milioanelor de euro, dar in rest nepasatoare fata de problemele sau doleantele cetateanului ar renaste instantaneu. Pentru un partid lipsit de stralucire precum cel democrat, o asemenea imagine se poate dovedi dezastruoasa, dat fiind ca unica sa speranta electorala rezida in mascota Basescu si in aptitudinea acestuia de a-i mai convinge o data pe cei deziluzionati politic ca vor avea, totusi, parte de un nou inceput. Intre timp, balanta electorala inclina din ce in ce mai des spre diversi populisti periculosi, ale caror sanse la o parte cat de cat consistenta din potul asentimentului public exprimat in 2007 sau 2008 par net superioare celor existente in 2000. Daca situatia democratilor se mentine ca atare, Basescu ar putea prefera in cele din urma o candidatura independenta pentru 2009 – in pofida faptului de a fi fost, pana atunci, regizorul tuturor miscarilor importante facute de PD din 2004 incoace.
Aerul increzator afisat mai nou de PSD si determinarea cu care se dedica propriei convalescente politice nu constituie insa dovezi suficiente pentru a putea specula pe tema unei intelegeri interpartinice, incheiate in vederea eficientizarii actului de guvernare in ajun de aderare a Romaniei la UE.
Daca PSD isi va continua insa ofensiva, constientizand necesitatea afisarii unor fete si caractere noi si, astfel, tentante pentru un electorat demoralizat, atunci PD se poate pregati – cel putin sufleteste – de o lupta pe cinste, dat fiind ca a inteles abia intr-un tarziu stringenta problemei propriilor redefiniri si relansari. Astfel de masuri pot fi adoptate insa doar cu sprijinul si in baza unei conduceri dinamice, cu o aplecare mult mai serioasa si mai evidenta spre partea meritorie a fortelor sociale ale tarii.
In pofida criticilor periodice ale semnatarului aduse PSD, democratia romaneasca nu are decat de castigat daca Alianta muribunda se vede confruntata cu un concurent puternic, care refuza insa sa se coboare la afisarea unui comportament populist. In cele din urma, PD si PNL se vor vedea constransi sa-si prezinte, fiecare in parte, viziunea strategica atat de tragic absenta pe parcursul guvernarii Tariceanu. Cat priveste sondajele de opinie, acestea n-ar trebui sa mai poata fraieri pe nimeni. Am convingerea ca rezultatele trambitate in dreapta si in stanga exagereaza grosolan gradul de popularitate al celor doua formatiuni, data fiind frustrarea generala, inerenta dupa trecerea a doi ani lungi, care nu au adus electoratului nimic in afara de posibilitatea vizionarii periodice, in direct si la ore de varf, a unui comportament politic complet infantil.
