Jan Cornelius s-a născut în 1950 la Reșița, a plecat din România în 1977 și s-a stabilit în Germania unde a publicat mai multe cărți: proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. Colaborează la reviste de umor din Germania și Elveția.
Berliner Zeitung scria despre ultima lui carte, „Eu, Dracula și John Lennon“, tradusă recent în limba română la editura Humanitas, că „rețeta lui Cornelius împotriva fundăturilor și a dictatorilor este călăritul fără cal. Clovnescul. Asta ajută atât în Est, cât și în Vest“.
RL: În România umorul, în special cel politic, pare să devină cu atât mai serios cu cât lucrurile sunt mai grave. Pancartele aduse de protestatarii din Piața Victoriei au demonstrat această ipoteză în ultima lună. Urmăriți ce se întâmplă în România?
Jan Cornelius: Așa e, umorul politic este mai bun în vreme de criză. Atunci când sunt întrebat dacă umorul de pe vremea lui Ceaușescu era mai bun, răspund fără să mă gândesc „da“: bancurile politice erau mai bune. Au fost o formă de opoziție, de rezistență și de literatură orală, o supapă prin care oamenii au dat drumul presiunii politice și nemulțumirilor de fiecare zi. De fapt, nu umorul era mai bun, ci doar umorul politic. La fel s-a întâmplat și cu Germania Democrată, dar când lucrurile se relaxează și bancurile politice dispar. Acum, când iarăși a ajuns cuțitul la os în România, umorul a reapărut în lozincile pe care le-am văzut sau auzit în Piața Victoriei. E un umor special și globalizat, fiindcă au apărut tot felul de calambururi cu expresii englezești, cu cifre printre cuvinte…
Sugerați că dictaturile și sistemele autoritare ar produce un umor mai de calitate decât vremurile de calm. Sunteți din Reșița, ați crescut probabil în umbra defunctului Imperiu Austro-Ungar și a scriitorilor care ironizau instituțiile și birocrația acestui stat cu două capete, Robert Musil cu „Omul fără însușiri“ sau vestitele „Peripeții ale bravului soldat Švejk“ scrise de Jaroslav Hašek. Cum sau când ați plecat pe urmele lor?
L-aș adăuga și pe Kafka. Mă irită un pic faptul că se vorbește foarte rar despre umorul lui Kafka, dar eu când am citit cărțile lui am prins imediat năzbâtiile inventate de acest mare scriitor. Întâlnirea aceasta dintre culturi e foarte propice umorului de bună calitate. Eu și alți înțelepți considerăm că umorul evreiesc nu poate fi întrecut. Bancurile cele mai bune pe care le poți citi sau auzi sunt din folclorul evreiesc, fiindcă acest popor prigonit a fost mereu într-o situație de criză și trebuia să se apere de niște repercusiuni sociale crunte: a supraviețuit prin artă în general, dar și prin umor.
Puteți spune că în anumite situații v-a salvat umorul?
Nu în modul radical în care ai putea spune că mi-a salvat viața în fața unui atac cu pistolul, dar umorul ușurează extrem de mult. Pentru mine a fost o parte a cotidianului și îl exersam permanent acasă, cu prietenii, la școală… peste tot.
Asta înainte să plecați în Germania. Și pe urmă?
Felul acesta de a întoarce lucrurile pe dos face parte și din naturelul meu. M-am întrebat unde este mai mult umor: în România sau în Germania? Dacă aș face un clasament global al umorului, le-aș da românilor un loc de vârf, sigur nu toți au același umor, dar mulți sunt destul de înzestrați. N-aș zice neapărat că umorul e mai bun în România, dar e practicat mai mult la nivel cotidian.
Oare de ce?
România e mai la marginea Europei, au avut mereu încurcături politice, au fost permanent într-un hățiș de contradicții, de situații absurde. Absurdul este aici parte a cotidianului.
Simțiți acest „absurd“ când veniți în România?
Da, foarte puternic și de fiecare dată. Îmi place, dar uneori mă și enervez. Sigur că găsești absurd și în Germania sau în Franța, dar aici e mult mai accentuat. Din cauza contradicțiilor sociale puternice. Întâlnești în România oameni foarte educați și sofisticați, dar și grupuri care au rămas în urma istoriei, care nu înțeleg că trăiesc în secolul 21. Din aceste contradicții se naște un umor special.
Care a fost ultima situație absurdă pe care ați întâlnit-o?
Ieri am venit cu trenul de la Sibiu. Drumul a durat șapte ore cu tot cu întârzierea. Stăteam foarte confortabil, în jurul meu erau multe locuri libere, mă uitam la peisaj, mai ațipeam puțin și la un moment dat mi s-a făcut sete. Știam că este un vagon-restaurant, l-am întrebat pe conductor, care mi-a spus că trebuie să trec prin alte trei vagoane până acolo. Mai întâi am descoperit că ușile dintre vagoane nu se deschideau automat, ca în Europa, ci trebuia să le tragi și în momentul când ajungeai între ele încercau să te decapiteze. Am dus o luptă cu obiectul à la Charlie Chaplin și după ce, în sfârșit, credeam că am ajuns la destinație, am văzut că ușile de la vagonul din fața mea erau prinse cu un lanț de fier de care n-am mai văzut de vreo 50 de ani. Întâmplător, în apropiere era un conductor, și îl întreb: „Ce-i cu lanțul ăsta?“. „E pus ca să nu treacă lumea pe-aici“, zice. „Cum să nu trec, acolo-i vagonul-restaurant și eu cred că am dreptul să merg acolo“, răspund. „E adevărat – spune conductorul – numai că aici e vagonul de dormit și dacă treceți pe-aco-lo îi treziți pe ăia“. „Vreau să ajung la vagonul-restaurant, sunt un om foarte rău“, insist. „Nu se poate“ zice și nașu’. „Ba se poate“, zic și eu. Până la urmă, a bătut în ușă și a venit unul și a deschis lanțul, am trecut prin vagonul de dormit și am ajuns la restaurant. La întoarcere i-am spus conductorului: „Domnule, am o idee, ce-ar fi dacă data viitoare ați pune întâi vagonul restaurant și pe urmă cel de dormit?“. „Da, aveți dreptate, da’ nu aranjez eu vagoanele astea“. E un exemplu despre cum arată absurdul aici.
Înainte să plecați, ați publicat câte ceva în revistele literare din Timișoara. Cât de greu a fost să deveniți scriitor în Germania?
Au trecut mai mulți ani, chiar dacă vorbeam germana de-acasă. Am crescut bilingv, dar nu am făcut școala germană și e o diferență între a comunica bine și a scrie într-o limbă. La început am încercat să-mi traduc niște povestiri, dar nu prea mi-a ieșit, pentru că nu eram suficient de versat, mai ales că textele mele au o anumită oralitate. Era nevoie să trăiesc acolo mai mult, să simt anumite lucruri și să gândesc în această limbă. Au trecut zece ani, în care nu m-am chinuit doar să scriu în germană, am lucrat, eram profesor de engleză și franceză, am început să colaborez la radioul național cu texte scurte de un minut-două, cu tentă umoristică. Am evoluat, cu timpul, am intrat tot mai mult în limbă și acum pot spune că sunt bilingv și în scris.
Recent, după ce 20 de ani nu am mai avut de-a face cu româna, am revenit, am luat contact cu unii scriitori și cu lumea de aici. Mi-am tradus și cartea „Eu, Dracula și John Lennon“, chiar dacă aveam încredere în traducătorul editurii, mi-am dat seama că mereu unele nuanțe ar putea fi trecute cu vederea. De fapt e mai mult decât o traducere, am rescris întregul volum. Am fost în situația fericită în care autorul a acceptat toate ideile și năzbâtiile traducătorului.
Cum v-ați întreținut în primii ani după ce ați ajuns în Germania?
În timp ce-mi completam studiile, fiindcă eu am terminat franceză-română și mai aveam nevoie de o specializare pentru a preda în Germania, am făcut diferite munci, am montat ferestre, am fost pe șantier, dădeam meditații la franceză. Am avut și o bursă de 600 de mărci pe lună, pe care am dat-o însă înapoi după ce am terminat completarea studiilor.
Câți ani ați lucrat ca profesor?
11 ani am predat la treapta a doua de liceu franceză și engleză în Düsseldorf. Totuși am preferat să nu am o normă întreagă, pentru că ideea mea permanentă era să scriu. Am scris multă literatură pentru copii, spre exemplu, dar nu pentru că limbajul era mai simplu, ci fiindcă eu aveam nevoie de aceste povești, sau mai exact copilul din mine. Am scris sute de texte de literatură satirică pentru copii, pentru radio și pentru teatru. În paralel lucram la școală, puteam să-mi iau și câte un an liber de la liceu, fără plată, dar cu păstrarea postului. Am făcut acest slalom permanent și a fost bine.
Câte cărți ați publicat în Germania?
15.
După câte cărți ați putut supraviețui din scris?
Nu pot explica, așa, matematic. Dacă mă gândesc acum în urmă, aș fi putut să trăiesc și din scris, fiindcă am lucrat mult pentru radioul național unde se plătește bine. Nu prea poți trăi doar din scris cărți, totdeauna trebuie să mai ai și ceva pe lângă. Foarte puțini scriitori trăiesc doar din cărțile lor. Am prieteni scriitori lăudați de critică, foarte buni, care și-au propus să nu muncească altceva, dar au rezistat doar câțiva ani, fiindcă succesul de vânzare și mediatizare nu este niciodată etern. Unii dintre ei au fost nevoiți să ceară ajutor social, fiindcă altfel nu se mai puteau descurca. Eu am avut mereu spatele acoperit. Nici nu știu cum ar fi fost doar să scriu, sigur, n-aș fi produs „Comedia umană“ a lui Balzac, dar în mod evident aș fi avut mai multă libertate de mișcare.
Cum ați ajuns să colaborați la radioul național german?
La început am ascultat emisiunile. Mi-au plăcut unele rubrici și m-am adresat redactorului care mi-a atras atenția, spunându-i că am și eu o propunere. Așa am intrat pe ici, pe colo, dar până la urmă s-au dezvoltat lucruri frumoase, masive și foarte serioase.
Care e rețeta succesului dvs.?
Publicul este atras de poveste: e important cum povestești și să știi să-i și distrezi pe oameni la modul comic sau tragic, cum vrei. Trebuie să fie o literatură interesantă și plăcută la citit. Și e important ca în fiecare poveste să fiu eu însumi, să pun natura mea în text. Mulți nici nu știu cum sunt, de fapt. Dacă reușești să afli cum ești și cine ești, oamenii te vor primi cu emoție. Publicul caută adevărul, autenticul.
Ați mai scris despre România?
„Eu, Dracula și John Lennon“ este prima mea carte în care tematizez România, pentru că România nu e chiar un subiect cu care să fascinezi lumea. A fost un pariu cu mine, să fac o carte despre România care să aibă succes în Germania, și am găsit această modalitate a povestirilor comice sau satirice în care fac o legătură cumva naturală între Est și Vest. Apar mereu prejudecățile, clișeele, lacunele pe care le tematizez, într-un mod cât se poate de direct, autentic și sincer. Publicul vrea povești autentice despre oameni, nu contează că oamenii se află la New York sau la Bucu-rești. Râsul e foarte important și la fel simpatia publicului. Scriitorii vor să fie iubiți de public: am văzut oameni care au fost emoționați, au râs, s-au destins în timpul lecturilor pe care le-am avut în Germania.
De ce credeți că România se poticnește mereu și nu poate merge pe drumul cel mai scurt înainte?
Poziția aceasta la marginea Europei e mereu o scuză. Și eu aș fi preferat să mă nasc scriitor de limbă engleză. Majoritatea ar fi vrut, poate, să se nască în palatul regal. Dar pentru a ne întoarce la cauze: corupția practicată pe toate planurile e principalul motiv.
