Prostia la vârf, vulnerabilitate naţională

Cum a ajuns PDL duşmanul presei şi Victor Ponta apărătorul ei în doar o săptămână? Că, dacă ne propuneam să realizăm asta, făceam un plan de acţiune şi îl încredinţam celei mai scumpe companii de promovare, nu ne ieşea aşa de bine cum le-a ieşit lor. Există două ipoteze pe care o să le discut pe rând. Ipoteza numărul unu este prostia; propun ca în toate cele ale politicii publice româneşti asta să fie considerată ce numim noi ipoteza nulă, adică cea pe care o presupunem adevărată din start, şi care trebuie invalidată înainte de a le testa pe celelalte. A doua ipoteză este că PDL chiar s-a hotărât să se poarte cu presa mai rău decât PSD pe vremuri, că urmăreşte să o falimenteze şi să o intimideze pe faţă şi că presa percepe acest lucru şi de aici reacţia.

Să vedem faptele. Ele sunt trei şi clare. În primul rând, după ani de zile de lipsă de control şi aplicare a Legii drepturilor de autor, ceea ce a permis ca toţi şoferii şi contabilii să fie plătiţi ca autori, statul ia brusc decizia nu să aplice legea (acţiune grea şi complicată), ci să o schimbe, astfel ca nimeni să nu se mai poată bucura de statutul de autor şi să devenim toţi salariaţi plătitori de contribuţii la pensie, chiar dacă suntem deja la pensie sau nu rezidăm în România. Asta devine o lege implementabilă, că nu trebuie să mai faci nici un fel de distincţii, devine ca sub comunism – toată lumea încalcă legea, deci poţi amenda pe oricine. La ora asta tot sectorul mass-media e culpabil, ceea ce, fiind vorba de media, ridică probleme delicate. Dovada, un lung control al ANAF la Realitatea, în loc să se soldeze prin evidenţierea tentaculelor imperiului Vântu-Petrom Service, s-a sfârşit cu unica descoperire că cei de acolo erau plătiţi pe drepturi de autor.

Dacă se adaugă costurile acestor măsuri pentru presă acum, în plină criză, în felul cu totul exagerat citit de mine într-un draft al ordonanţei privitoare la drepturile de autor, presa scrisă va dispărea, cu excepţia tabloidelor şi a publicaţiilor subvenţionate de moguli. Asta, în condiţiile în care România e o ţară care s-a alfabetizat şi democratizat târziu şi e nevoie de o politică pozitivă faţă de presa de educaţie şi de jurnalismul civic. Ştim din sondaje că oamenii care citesc ziare sunt cei mai buni cetăţeni, au mai multă încredere în guvern, respectă mai mult legea, sunt mai la curent cu ceea ce se întâmplă şi dedică mai mult timp activităţilor voluntare. Statul trebuie să ajute presa de calitate, ca în ţările scandinave, cele mai avansate din Europa, nu să o omoare cu mâna lui şi să rămână cu o populaţie care se uită la OTV şi votează cu Teo şi Dan Diaconescu. Nu vă lăsaţi, că la groapa voastră săpaţi.

Al doilea fapt uluitor este menţionarea presei ca vulnerabilitate într-o strategie de apărare. Cum just am fost demascată de diverşi tovarăşi, în decursul vremii eu am acreditat an de an ideea de presă captivă, arătând că ameninţările la adresa presei sunt mai subtile decât simpla influenţă directă guvernamentală. Era dreptul meu să scriu şi să documentez corupţia presei, pentru că am fost ani de zile analistul Freedom House pe România, o organizaţie independentă. Am documentat-o aşa de bine, că la ora asta corupţia prin presă e studiată de vreo două programe internaţionale şi a ajuns pe agenda cui trebuie. Cu ce mă pot ajuta serviciile secrete la acest efort? Răspuns: pe mine, cu nimic, dar lui Băsescu îi invalidează apărarea că nu e dictator pentru că presa îl înjură fără probleme, şi imediat au apărut câteva titluri negative la adresa lui în presa străină (fără contribuţia mea deocamdată). Şi de ce? Explicaţiile au făcut situaţia şi mai rea. Că în campanie presa privată a ţinut cu alţii? Păi, e dreptul ei. Şi New York Times, şi Le Monde sunt partizane ale alegerilor şi recomandă un anumit candidat. Că altfel presa nu poate fi controlată şi ne corupe totul? De ce? Ziaristul nu e deasupra legii şi, cum s-a văzut din cazul Diaconescu, nu e nevoie de nici o lege specială ca să fie supravegheat şi anchetat de către organele normale de aplicare a legii, cinste lor şi nu vă descurajaţi.

Al treilea fapt care arată strategia PDL faţă de presă este numirea la TVR şi SRR a unor oameni de partid, asta, după ce s-au discreditat făcând propuneri şi unor ziarişti, propuneri care nu au fost declinate (de exemplu, Robert Turcescu). Unii dintre cei numiţi îmi sunt amici sau foşti studenţi, dar asta nu mă împiedică să spun că PDL a făcut exact ca PSD când l-a numit pe Sassu: a arătat public că îi e frică de orice ziarist care e independent şi profesionist. Chestia era mult mai acceptabilă dacă nu făceau propuneri şi unor independenţi înainte. Aşa, chiar dacă Lăzescu e un om moderat şi civilizat, rămâne o gafă.

Prostie sau rea intenţie? Avem teste simple. Dacă serviciile secrete trebuie să joace vreun rol în clarificarea presei, un lucru pot face, şi fără nici o strategie. Anume, să facă imediat transparente numele celor care au lucrat sau lucrează pentru serviciile de informaţii în presă. Nu trebuie să aflăm din scandaluri că alde Floriana Jucan lucra pentru SRI, ci serviciile noastre democratice, ai căror şefi stau în CSAT (nu schimb acest anglicism, pentru că asta fac, stau), trebuie să ne informeze. Respectivii trebuie rugaţi să aleagă între presă şi servicii (presa e falită, serviciile pariem că nu se restructurează, deci poate aleg serviciile) şi cine alege presa trebuie să aibă numele anunţat public. Sunt convinsă că există o audienţă la noi pentru informatori, ofiţeri, securişti şi turnători de tot felul, deci nu le luăm pâinea de la gură. Dar această clarificare ar ajuta mult presa. O va face Băsescu însă? Mă îndoiesc, că dacă asta ar fi linia, nu s-ar sprijini din greu pe dl Talpeş, un fost şef SIE, şi pe dl Cristoiu, care cerea să se ia măsuri mai drastice contra disidenţilor de către Securitatea cea pasivă (dar, desigur, nu are verdict de poliţie politică, ghici de ce). Nu poţi să te lupţi pentru curăţenia presei când îi foloseşti ca arme pe cei cu dosare, pentru că sunt vulnerabili. Într-o presă curată nu ai putea folosi pe nimeni.

Al doilea lucru de făcut este să nu duci presa la faliment prin aplicarea oarbă a unei noi legi a drepturilor de autor; pe vremea când legea se aplica corect, era un echilibru între venituri salariale şi venituri de autor, trebuie să revenim la acela, nu să falimentăm actorii, sculptorii şi jurnaliştii. Eliminaţi pe cine nu e autor şi impuneţi un plafon, e suficient.

Al treilea lucru de făcut este să întăreşti transparenţa proprietăţii în presă şi să introduci reguli minime antitrust, care există în majoritatea ţărilor europene. Dacă însă şeful statului a ajuns la concluzia că, decât să te lupţi cu legea, mai simplu e să cumperi nişte moguli de-ai tăi, centrali şi locali, nu poţi, evident, să practici această politică. Nu e nici o scuză că, măcar după alegerile din decembrie, în loc să lucreze comisia mass-media să citească legile antitrust din alte ţări, şi-a pierdut vremea cu pseudoîmbunătăţirea Legii televiziunii publice, un eşec şi al conţinutului, şi al adoptării, până la urmă. La cea din urmă, sincer, nu mai e nimic de făcut, PDL şi-a arătat culorile, a dat legitimitate acelor campanii de ură care îi sperie atâta. Au ajuns duşmanii oficiali ai presei şi nu mai e nimic de făcut.

P.S. Revin cu intelectualii data viitoare.