Istoricul Sorin Mitu este autorul cărții „De la Burebista la Iohannis. Istorii, analize, satire“, apărute de curând la Editura Polirom. De la fotbal și complicata problemă a naționalismului, până la frauda electorală în variantă autohtonă și terorismul islamist, Sorin Mitu oferă o perspectivă obiectivă, detașată, nu de puține ori plină de umor asupra istoriei, societății, culturii și politicii românești.
Problematici de mare actualitate sunt tratate de Sorin Mitu în eseuri ce cuprind fiecare un scurt parcurs prin istoria noastră, așa cum spune titlul, de la Burebista încoace. Despre acest parcurs și cum ne influențează el sau nu prezentul, despre naționalism și valori identitare, vorbim cu Sorin Mitu, , directorul Departamentului de Istorie modernă, Arhivistică şi Etnologie al Facultății de Istorie și Filosofie din Cluj.
RL: Faceți precizarea la început că „nu este o carte de istorie, ci despre istorie“. Cartea conține eseuri, în care tratați o temă de actualitate făcând un scurt periplu prin istorie. Este istoria o știință exactă, domnule profesor?
Sorin Mitu: După cum ne-a învăţat Wilhelm Dilthey, acum un veac şi mai bine, există două tipuri de ştiinţe: ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale spiritului. Evident, istoria se încadrează în a doua categorie. Dar acest lucru nu o face mai puţin ştiinţifică. Ea este „şi“ o ştiinţă exactă, numai că, spre deosebire de matematică sau geologie, istoria nu se opreşte aici. Când un istoric spune că Ştefan cel Mare a murit în anul 1504, afirmaţia sa este la fel de exactă ca teorema unui fizician şi se bazează pe o metodologie tot atât de riguroasă. Dar când istoricul adaugă, apoi, că voievodul a salvat Apusul Europei de amenin-ţarea otomană sau, dimpotrivă, că era „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat“ – cum zice Grigore Ureche –, atunci aduce ceva în plus, în raport cu ceea ce ar face o ştiinţă exactă. Ştiinţele spiritului au şi o parte de interpretare, de valorizare, de implicare subiectivă a cercetătorului, deoarece ele operează cu o materie care ţine de specificul nostru uman, şi nu cu pietre sau cifre.
Spuneți în carte că „orice istoric poate să greșească, să se înșele, dar comunitatea științifică în ansamblul ei, nu“. Până când comunitatea științifică se pune de acord, cum pot eu, cititor, să știu că „istoricul nu mă îmbrobodește“?
Dacă nici măcar cei mai mari erudiţi nu sunt atât de zoriţi să afle adevărul absolut într-o chestiune anume şi sunt dispuşi să mai discute multă vreme pe respectiva temă cu colegii lor, atunci cu atât mai mult ar fi cazul ca nici profanul, „consumatorul normal de istorie“, să nu se grăbească prea tare, ca fata mare la măritat. Adevărurile istoriei se deprind cu trudă şi cu stăruinţă. Ştiinţa ne învaţă mai întâi care sunt limitele cunoaşterii noastre, ce nu ştim, nu doar ceea ce ştim. Spre deosebire de atotştiutor sau clarvăzător, omul de ştiinţă suferă de modestie epistemică. Dacă vrem să nu fim „îmbrobodiţi“, să citim cât mai mult, să comparăm ceea ce spun unii sau alţii, să tratăm orice opinie cu spirit critic şi, mai ales, să avem răbdare! Iar dacă nu ne place să facem toate aceste lucruri, atunci poate ar fi mai bine să ne ocupăm cu altceva, mai puţin solicitant.
„În istorie există mai multe versiuni asupra acelorași fapte și fiecare poate să aibă adevărul ei“. Detaliați, vă rog, acest aspect?
Majoritatea aspectelor care ţin de realitatea socială sunt atât de complexe, încât nu le putem cuprinde într-o formulă unică. Chiar şi un munte are versanţi care îl fac să arate extrem de diferit, în funcţie de potecile pe care îl abordăm. Dar un fenomen social! De exemplu: care este adevărul despre regimul comunist din România? Păi, în general, a fost cumplit şi mizerabil, a provocat moartea câtorva sute de mii de oameni, dar a avut şi câteva părţi mai acceptabile, cum ar fi construirea staţiunii Cap Aurora sau a Transfăgărăşanului. Depinde pe ce anume punem accentul, într-un anumit context. Adevărul, în integralitatea sa, este unul singur şi el este ţinta noastră supremă. Dar acest lucru nu exclude posibilitatea coexistenţei unor versiuni interpretative. Până şi în matematică avem geometrii euclidiene şi neeuclidiene, care descriu realitatea în modalităţi extrem de diferite, şi ni se pare firesc. De ce ar fi altfel în istorie?
Cum interacționează istoria cu prezentul?
Istoria interacţionează cu prezentul şi tot ceea ce există astăzi vine de ieri. Cu toate acestea, în general, societăţile nu învaţă mare lucru din trecut, pentru că oamenilor le place să trăiască în prezent. Istoria ne spune cu maximă siguranţă că va veni o nouă criză economică la un moment dat sau că majorările de salarii peste nivelul productivităţii vor dăuna amarnic în cele din urmă, dar, cu toate acestea, nici guvernele, în marea lor majoritate – poate cu excepţia celui german –, nici majoritatea indivizilor nu se îmbulzesc să pună bani deoparte pentru un viitor neprevăzut. Singurii care nu pot uita niciodată trecutul, pentru că trecutul este prezentul lor şi din acesta trăiesc, sunt istoricii.
Putem vorbi de un ADN românesc generat de istoria noastră? În general, în ADN-ul popoarelor este imprimată istoria, trecutul?
Nu există ADN decât la nivelul biologic al existenţei noastre, ca urmare nu putem vorbi, decât într-un mod foarte metaforic şi aproximativ, despre vreun „ADN românesc“. Aceasta pentru că ADN-ul nu se schimbă, în timp ce datele noastre culturale, sociale, identitare au un tip de mobilitate incomparabil mai ridicat în raport cu tiparele cromozomiale. Sigur, putem vorbi de anumite caracteristici ale românilor, iar acestea pot să aibă legătură şi cu istoria lor. Dar aceste trăsături nu ne diferenţiază la modul esenţial de alte popoare. Românii nu sunt mai leneşi sau mai harnici, mai proşti sau mai deştepţi, mai laşi sau mai curajoşi decât restul lumii. Dacă un român merge în Germania, va lucra acolo ca un neamţ – sau se va întoarce acasă –, iar dacă un afacerist german vine în România, se va unge şi el în scurt timp cu toate alifiile locale, dacă vrea să se menţină pe această piaţă. Condiţiile externe, sociale, economice, culturale, mereu în schimbare, sunt cele care ne fac să ne comportăm într-un anume fel în societate, nu este nimic sădit iremediabil în celulele noastre, din acest punct de vedere.
Astăzi, cuvântul naționalism provoacă frisoane, ne ferim parcă să-l pronunțăm. Există naționalism bun și naționalism rău?
Naţionalismul reprezintă un accent suplimentar pus pe valorile naţionale. Pentru naţionalist, în cele din urmă, patria lui trebuie să stea pe primul loc, în raport cu orice altceva pe lumea asta. Este acest lucru bun sau rău? Depinde ce iese din respectiva ecuaţie. Când Eminescu a pus pe primul plan naţia lui, rezultatul au fost nişte creaţii literare excepţionale. Când a făcut-o Hitler, efectul a fost cu totul altul. Dar şi unul şi celălalt au fost naţionalişti. Sigur că naţionalismul îţi dă frisoane, şi nu pentru că i-a inspirat pe poeţii romantici, ci pentru că a provocat milioane de victime. Nu trebuie să ne ferim să-i pronunţăm numele, dacă suntem fiinţe raţionale şi ne interesează subiectul, ci să ne străduim să-l înţelegem. Aderenţa la naţionalism reprezintă o alegere şi o credinţă, la care avem tot dreptul. Dar avem şi dreptul să nu fim naţionalişti. Eu, de pildă, iubesc România, sincer mi-e tare dragă, dar în niciun caz nu ţin la ea mai mult decât la mama, la fiul meu sau la atâtea alte lucruri care mă înconjoară. Chiar şi alte patrii pe care le iubesc, cum ar fi Franţa sau America, îmi vine greu să le pun după România. Şi nu cred că asta se cheamă poligamie, pentru că totuşi ţara nu ţi-e nevastă. Nu e prea elegant să faci un clasament al iubirilor proprii, dar dacă totuşi aş comite această indelicateţe sunt sigur că România nu s-ar afla, în mod necondiţionat, pe primul loc. De aceea nu sunt naţionalist.
De ce avem nevoie de mituri? Și de ce ne inflamează orice opinie care încearcă să separe mitul de realitatea istorică?
Miturile identitare sunt acele poveşti care dau un sens existenţei noastre sociale, care ne arată cum suntem şi mai ales cum credem că suntem şi cum am vrea să fim. Ele nu sunt nici adevărate, nici false, miturile există pur şi simplu, sunt nişte creaţii ale imaginarului colectiv, la fel ca Moş Crăciun. Şi dacă ar fi o aberaţie să-i smulgi moşului barba şi să le zici copiilor: „Vedeţi? Sâc-sâc! Nu există niciun Moş Cră-ciun!“ – la fel de caraghios ar fi să porneşti un război împotriva miturilor naţionale, aidoma lui Don Quijote contra morilor de vânt.
Desigur, dacă eşti paramedic – sau istoric – şi vezi că respectivul domn cu barbă albă suferă un atac de cord, atunci îl laşi naibii de mit, îl sui pe pacient pe targă şi îi oferi asistenţa medicală cuvenită.
Dacă există concetăţeni care se supără pentru că istoricii studiază miturile – le deconstruiesc, cum se spune, adică încearcă să vadă la ce folosesc şi cum au fost construite – sau pentru că medicii îi tratează pe moşii crăciun, atunci eu ce să vă mai spun?
Dați un citat din Santayana, „Cei care uită trecutul sunt condamnați să-l repete“. Suntem și noi în acest „pericol“?
Cum am mai spus, este în natura noastră să uităm trecutul, absorbiţi cum suntem de prezent. Sau, în cel mai bun caz, să lecturăm trecutul doar din perspectiva actualităţii, ceea ce – istoricii o ştiu prea bine – duce la denaturarea acestuia. La câtă istorie se mai învaţă astăzi prin şcolile din România, nici nu ştiu dacă mai avem ce uita. Totuşi, aş vrea să transmit şi un mesaj mai optimist, punând în faţă exemplul istoriei comunismului. Toţi cei care sălăşluiesc astăzi în România fie l-au trăit, fie s-au născut din părinţi care l-au trăit, fie vieţuiesc împresuraţi încă de urmele şi amintirile sale atât de vizibile. Dacă nu suntem capabili să învăţăm ceva din acest trecut nefast, să învăţăm să preţuim libertatea de care ne bucurăm astăzi, să înţelegem că ea trebuie apărată şi să fim demni de ceea ce ne oferă, atunci merităm să ne întoarcem cu toţii la Canal sau în coloniile de muncă. Dar sper că suntem în stare de mai mult şi cred că istoria noastră ne poate ajuta să mergem cu fruntea sus mai departe.
Și, de fapt, de ce trebuie să știm istorie, domnule profesor? La ce ne folosește?
După cum spun psihologii, nu „trebuie“ să ştim istorie, ci „ar fi bine“ să ştim istorie. Nu e nimic obligatoriu, dar e spre binele nostru să fim responsabili. Pentru ce? Ca să nu uităm, ca să înţelegem şi – de ce nu? – chiar ca să ne mai descreţim frunţile. La fel ca antropologia, istoria este o ştiinţă a identităţii, dar şi a alterităţii. Oamenii de altădată au fost, în unele privinţe, atât de diferiţi de noi, încât ne îmbogăţim enorm dacă reuşim să facem cunoştinţă cu ei, să le înţelegem graiul, dar mai ales valorile, modul lor specific de gândire şi de simţire. Pe de altă parte, oamenii aceia au fost totuşi semenii noştri de odinioară. Înţelegându-i pe ei, ne putem acomoda mai bine cu noi înşine. Şi, da, ne putem amuza pe cinste, contemplând ocea-nul de erori, stângăcii, gafe sau enormităţi pe care le-am comis de-a lungul istoriei, noi şi onorabilii noştri strămoşi, de la Burebista la Iohannis! Nu ştiu dacă vom reuşi să fim mai înţelepţi decât străbunii noştri, dar, credeţi-mă, ne putem reconforta admirând şi retrăind, la nesfârşit, neasemuita, inimaginabila şi indimenticabila comedie umană…
Lăsați istoria în seama istoricilor
RL: Cât de ușor poate fi interpretată și/sau manipulată istoria pentru susținerea unui punct de vedere care servește sau nu unor interese politice sau pur și simplu devine dispută și motiv de neîncredere în societate?
Sorin Mitu: Această întrebare trebuie pusă în primul rând celor care se folosesc de istorie pentru că au interese politice de apărat, ori celor cărora li se pare că studiile istoricilor oferă motive de gâlceavă sau de neîncredere în societate. Istoria este ca dinamita, poate fi detonată cu mare uşurinţă, din greşeală sau mai ales intenţionat. Dar nu e vina lui Nobel că a descoperit-o sau că alţii au folosit-o în modalităţi nocive. Lăsaţi istoria în seama istoricilor, nu mai acordaţi încredere politicienilor, militarilor, clericilor, literaţilor sau altor amatori care vorbesc despre ea în loc să se ocupe cu meseria lor şi vom trăi cu toţii mai împăcaţi cu trecutul nostru.
Adevărurile istoriei se deprind cu trudă şi cu stăruinţă. Ştiinţa ne învaţă mai întâi care sunt limitele cunoaşterii noastre, ce nu ştim, nu doar ceea ce ştim.
Democrația e cel mai stupid sistem de conducere, dar celelalte sunt și mai proaste!
RL: Avem un minister care se numește Ministerul Culturii și Identității Naționale. Cultura nu face ea în sine parte din identitatea națională? De ce folosim bagajul identitar colectiv pentru a atrage atenția asupra noastră? De ce cădem noi ceilalți în această capcană?
Sorin Mitu: Haideţi să nu le mai criticăm pe toate, că devenim antipatici şi plictisitori. Dacă asta vor muşchii miniştrilor PSD şi ai poporului care i-a votat, inclusiv pentru creativitatea lor în materie de onomastică organizaţională, să le fie de bine. E frumos Ministerul Identităţii Naţionale. Am mai văzut aşa ceva prin căr-ţile lui George Orwell.
Pe mine mă enervează de decenii nu doar identitatea, despre care am scris câteva volume, ci şi celelalte cuvinte goale de conţinut care sună din coadă pe firmele ministerelor noastre. După mintea mea, ministerul educaţiei ar trebui să se ocupe cu educaţia, ministerul culturii cu cultura ş.a.m.d., iar denumirile lor ar trebui să reflecte la obiect menirea fiecăruia. Dar uite că nu-i aşa, cârcotaşule, antinaţionalule… Ele trebuie să fie neapărat NAŢIONALE! O să fie naţionale când vor face treabă cu adevărat, fiecare pe resortul său de activitate. Dar pentru că nu prea sunt în stare, atunci se împopoţonează cu adjective, ca un clapon – adică un cocoş emasculat – cu creasta lui roşie şi sunt foarte naţionale. Mai nou, sunt şi identitare… De ce acceptăm noi aşa ceva? Fiindcă suntem idioţi şi îi votăm ca să schimbe numele ministerelor, în loc să le facă să meargă mai bine. De aceea urăsc uneori democraţia, pentru că e cel mai stupid sistem de conducere pe care l-am putea imagina. Doar că celelalte sunt şi mai proaste!
