„Traducatoarea”/”The Interpreter” – 2005, 128 minute, regia Sidney Pollack, cu: Nicole Kidman, Sean Penn, Catherine Keener, Jesper Christensen, Yvan Attal, Earl Cameron. Distribuit de Ro Image 2000.
Cu o carte de vizita impresionanta (ce-i drept, cu suisuri si coborasuri), dar care numara si doua apreciate thriller-uri – „Cele trei zile ale condorului” si „Firma”, lui Sidney Pollack i-a placut de la bun inceput scenariul pe care producatorii i l-au propus. El spune ca cel mai mult l-a incantat ideea unei povesti care are in centru un traducator de la ONU, or nu prea s-au facut filme de genul asta. Faima l-a ajutat pe Pollack sa obtina ceea ce nici Hitchcock n-a obtinut pentru „La nord prin nord-vest”, adica aprobare sa filmeze chiar in sediul ONU. El l-a convins pe Kofi Annan sa-i dea voie, iar acesta si-a dat acordul si, dupa ce si presedintii Adunarii Generale si Consiliului de Securitate au spus „yes”, echipa a fost acceptata timp de cinci luni dupa orele de program si in weekenduri. Daca adaugi la recordul de a fi primul film din istorie filmat la sediul ONU si faptul ca are pe generic doua vedete oscarizate si pe culmea valului – Nicole Kidman si Sean Penn, ai putea sa te consideri multumit de asa referinte. Insa scris la sase maini, dupa o poveste pritocita de doua minti, filmul „Traducatoarea” nu prea are, in viziunea lui Pollack, prea multa originalitate si nici prea mult nerv. De multe ori, tte-'-tte-urile personajelor interpretate de cei doi aluneca pe panta periculoasa a idilei stereotipe din atatea si atatea thriller-uri („Cineva care sa ma apere” de exemplu) – cu o eroina dura, dar fragila cand se lasa seara, si un aparator abraziv, dar loial. Sediul ONU si meseria de traducator a eroinei nu par decat vagi elemente de originalitate, caci o data pornita, intriga isi alege cursul ei „natural”. Pollack nu are suficient nerv ca sa te tina in priza si sa te surprinda cat mai des. De multe ori secventele sunt mult prea lente decat ar fi trebuit. Darius Khondji creeaza o imagine frumoasa si cat mai lucrata, dar care uneori devine deranjanta pentru ca intra in dezacord cu banalitatea povestii. Actorii dau mai multa prezenta fizica personajelor decat substanta. Nicole Kidman, singura actrita avuta de Pollack in vedere pentru rol este ea insasi cosmopolita si sofisticata, deci nu e mare surpriza s-o vezi plimbandu-si picioarele lungi si traista pe coridoarele zonei internationale care este ONU. Este corecta, nu falseaza, dar nici nu face un rol de referinta. In schimb, desi recomandat de fizicul sau pentru rolul agentului Serviciilor Secrete care se ocupa de amenintarea terorista de la sediul ONU, Sean Penn scapa de cateva ori in nu stiu cat de constientizate parafraze la stilul de joc al lui Al Pacino. Probabil ca, excedat de bucuria de a filma la sediul ONU, Sidney Pollack a neglijat lucrul cu actorii ori poate ca n-a putut mai mult. Dorit a fi un film de referinta, „Traducatoarea” nu face decat sa ingroase randurile productiilor numai bune sa fie vazute acasa sambata seara, cu o portie de cartofi prajiti in fata.
