Când începe o revoluţie? Probabil că răspunsul cel mai scurt este: când nu se mai poate altfel. De acest tip de saturaţie pare să fie nevoie pentru a reuni în jurul unei anumite cauze profunde suficiente forţe sociale pentru a răsturna situaţia socotită intolerabilă şi a cărei schimbare devine pentru o majoritate activă obligatorie, fără întârziere.
Mă uit cu îngrijorare crescândă în jurul meu, iar orele – care trec parcă mai repede – grupează tot mai strâns fapte neliniştitoare. Primul oraş din România care a atins abisul falimentului a devenit un punct precis pe hartă şi se numeşte Aninoasa. Peste trei sute de angajaţi în sistemul juridic al ţării s-au solidarizat împotriva practicilor ilicite şi abuzive ale CSM, susţinând în nume propriu o petiţie care marchează, practic, începutul asanării justiţiei. Actul este istoric şi fără precedent în istoria postcomunistă a ţării. Trenurile deraiază cu o anume regularitate şi întârzie în mod sistematic, iar răspunsul la această situaţie nu este remedierea situaţiei – prin lucrări la calea ferată şi terasamente -, ci… concedierea unor efective consistente de angajaţi. Profesorii îşi caută dreptatea analizând controversatul proiect de lege a educaţiei, redactând şi semnând petiţii împotriva sistemelor discriminatorii de evaluare a muncii lor, ieşind în stradă pentru salarii şi demnitate. Calificarea de către preşedintele ţării a 40% din medicii României drept incompetenţi, datorită nivelului formării lor profesionale, a stârnit şi această categorie la refutări vehemente la adresa acuzelor pripite care veneau de sus. Colapsului previzibil al sistemului nostru medical din motive financiare şi manageriale i se alătură acum ameninţarea cu migrarea doctorilor performanţi în ţări unde statutul lor să fie mai respectat.
Suntem în punctul în care escaladările devin mai probabile datorită faptului că revendicările salariale sunt, de-acum, dublate de atingerile la demnitatea şi onoarea unor categorii profesionale întregi. Practic, şansele ca o scânteie să aprindă focul ici sau colo s-au dublat în acest fel şi ele cresc în continuare dintr-un motiv simplu de observat: conducătorii par să fi pierdut tot mai mult contactul direct cu oamenii şi cu nevoile lor. Una este să nu ai resurse, alta este să întorci insolent spatele, dispreţuind şi împroşcând cu mizerii. Acest lucru elementar îl ştiu şi babele, iar regula de aur spune că atunci când vezi un câine cu dinţii rânjiţi şi coada zburlită e mai bine să încerci să treci pe lângă el fără să îl asmuţi.
S-a creat deja aşa-numita situaţie revoluţionară, când lumea bate nervoasă din picior, aşteptând schimbarea. Televiziunile, portavoci ale mogulilor, sunt, în acelaşi timp, constrânse de principiul realităţii să se improvizeze şi în cutii de rezonanţă ale realităţii sociale autentice, cu sau fără surdină. Astfel, ele întreţin starea de spirit a populaţiei nu doar din motive partizane, ci şi pentru că aceasta este, realmente, una înfrigurată. Încetul cu încetul, prin mai bine nu se mai înţelege numai mai multă pâine, ci şi mai mult respect faţă de oamenii care îşi fac treaba şi munca lor, mai multă responsabilitate în funcţiile publice, mai multă dreptate. Urcăm, cum s‑ar zice, dinspre farfuriile goale către principii şi navetăm cu viteză tot mai mare între cei doi poli care ameninţă să devină unul singur.
Nu de lideri şi programe duce lipsă România pentru a începe scuturarea umerilor săi năpădiţi de iederă şi de griji. Şi nu de forţe de ordine şi servicii secrete cu soldele mărite imediat după alegeri duce lipsă aparatul de stat. Numai că situaţia e mai complicată decât atât. Stabilitatea trebuie păstrată cu orice preţ, pentru a nu transforma ţara într-o zonă de surpare a securităţii colective. Pentru asta au venit banii de la FMI şi în acest sens se îndreaptă şi eforturile Europei. În acelaşi timp, Bruxelles-ul aşteaptă cam de multişor România să se alinieze, conform propriilor promisiuni estivale, la standardele de democraţie şi de justiţie funcţională occidentale. Dinamici greu de ghicit în afara cancelariilor vor să aducă această ţară mai aproape de compatibilitatea cu Vestul, demantelând discret şi uşor sistemul feudal de apărare a privilegiaţilor şi de batjocorire cinică a nevoiaşilor.
Devine tot mai clar că de reformă nu mai poate fi vorba şi că depresiunea economică nu a fost de-ajuns pentru a-i scutura din copac pe vechii profitori, făcând loc unor dirigenţi mai lucizi şi mai atenţi la regula jocului. Trecerea la o guvernare în folosul tuturor, în care legile nu se mai adoptă prin asumarea răspunderii şi care nu va mai apela la ordonanţe de urgenţă, e încă departe, dar nu imposibilă.
