Americii îi place să creadă despre sine că este tărâmul tuturor posibilităţilor şi nu sunt puţini cei care gândesc asemănător. Dar, în timp ce ne gândim la toate exemplele americanilor care au ajuns departe prin forţele proprii, ceea ce contează sunt statisticile: până la ce punct depind şansele unui individ de veniturile şi educaţia părinţilor lui?
În zilele noastre, cifrele arată că visul american este un mit. Este mai puţină egalitate de şanse în America decât în Europa sau decât în orice altă ţară dezvoltată industrial despre care există informaţii.
Acesta este unul dintre motivele pentru care în America se înregistrează cel mai ridicat nivel de inegalitate de şanse din ţările dezvoltate, iar distanţa dintre ea şi alte ţări s-a mărit. În timpul „redresării economiei” din 2009-2010, contribuţia celor 1% care reprezintă cei mai bogaţi oameni din America a însemnat 93% din creşterea economică. Alţi indicatori ai inegalităţii – bogăţia, sănătatea şi speranţa de viaţă – sunt la fel de slabi. Tendinţa este să se concentreze asupra veniturilor şi bogăţiei, înfundând clasa de mijloc şi sporind sărăcia clasei de jos.
Ar fi una ca veniturile mari ale celor care sunt sus să devină contribuţii la bunul mers al societăţii, dar Marea Recesiune a arătat altceva: chiar şi bancherii care au împins economia globală, ca şi propriile lor firme, pe marginea prăpastiei, au primit bonusuri extrem de mari.
La o privire mai atentă a celor care se află la vârful societăţii, observăm că rolurile lor sunt disproporţionate: unii şi-au adunat averea prin exercitarea puterii monopolului, alţii sunt directori executivi care au profitat de deficienţele din guvernarea corporatistă, din care să-şi scoată o parte consistentă, iar alţii şi-au folosit conexiunile politice ca să beneficieze de bunăvoinţa guvernului – fie prin preţurile excesive pentru produsele pe care le cumpără guvernul (medicamente), ori foarte mici pentru ceea ce guvernul vinde (dreptul de exploatare pentru resurse minerale).
De asemenea, o parte din averea celor din industria finanţelor vine din exploatarea celor săraci, prin intermediul creditelor uriaşe şi practicilor abuzive ale cărţilor de credit. Cei din vârf, în asemenea situaţii, se îmbogăţesc pe spinarea celor de jos.
Ar putea să nu fie aşa de rău dacă ar exista un sâmbure de adevăr în economia de tipul „trickle-down” – o noţiune învechită conform căreia toată lumea beneficiază de pe urma facilităţilor fiscale acordate celor bogaţi de către guverne. Dar cei mai mulţi americani sunt sărăciţi – cu venituri mai mici (ajustate la inflaţie) – decât erau în 1997, în urmă cu un deceniu şi jumătate. Toate beneficiile creşterii s-au dus numai către cei din vârf.
Apărătorii inegalităţii din America arată că cei săraci şi cei din clasa de mijloc n-ar trebui să se plângă. Ei ar putea să primească o bucată mai mică din plăcintă, faţă de cât le revenea în trecut, dar motivul este că plăcinta creşte aşa de mult datorită contribuţiilor celor bogaţi şi foarte bogaţi astfel încât felia pe care o primesc, de fapt, acum este mai consistentă. Realitatea contrazice asta, de fapt. Într-adevăr, America s-a dezvoltat mai mult în deceniile de după al doilea război mondial, când creştea unitar, decât după 1980, când a început să crească diferenţiat. Asta n-ar trebui să fie o surpriză, în momentul în care cineva înţelege sursa inegalităţii. Obţinerea de către marile companii a unor avantaje economice fără a da ceva în schimb societăţii (conceptul de rent-seeking) distorsionează economia. Forţele de pe piaţă au, desigur, rolul lor, dar şi acelea sunt modelate de mediul politic, iar în America, având în vedere sistemul său cvasicorupt de finanţare a campaniilor electorale şi eternul du-te-vino dintre guvern şi industrie, politica este şlefuită de bani.
De exemplu, o lege a falimentului care privilegiază piaţa derivativelor, dar nu permite anularea datoriilor studenţilor, indiferent de cât de inadecvată este educaţia oferită, îmbogăţeşte bancherii şi îi împovărează pe cei din clasa de jos. Într-o ţară în care banii falsifică democraţia, un asemenea tip de legislaţie a devenit predictibil de frecventă.
Dar sporirea inegalităţilor nu este inevitabilă. Sunt economii de piaţă care se descurcă mai bine, atât în termeni de creştere a PIB-ului, cât şi în ceea ce priveşte nivelul de trai pentru majoritatea cetăţenilor. Unii chiar reduc inegalităţile.
America plăteşte un preţ mare deoarece continuă să meargă în direcţia opusă. Inegalitatea duce la creşteri economice mai mici şi la o scădere a eficienţei. Lipsa oportunităţilor înseamnă că cea mai valoroasă resursă-omul- nu este folosită la capacitate maximă. Mulţi dintre cei din clasa de jos sau din clasa de mijloc nu se ridică la înălţimea potenţialului lor, pentru că cei bogaţi, având nevoie de puţine servicii publice şi îngrijoraţi că un guvern puternic ar putea încerca să redistribuie veniturile, îşi folosesc influenţa politică pentru a reduce taxele şi a restrânge cheltuielile guvernului. Asta duce la investiţii prea
mici în infrastructură, educaţie şi tehnologie, frânând astfel motoarele creşterii economice.
Marea Depresiune a exacerbat inegalităţile, cu tăieri în sănătate şi cu rată ridicată de şomaj, care pun presiuni asupra salariilor. Mai mult, Comisia de Experţi în Reforme a Sistemului Internaţional Monetar şi Financiar din cadrul Naţiunilor Unite şi Fondul Monetar Internaţional, investigând cauzele Marii Crize Economice, au avertizat că inegalitatea duce la instabilitate economică.
Dar, şi mai important, inegalitatea din America îi subminează valorile şi identitatea. Cu inegalitatea atingând asemenea extreme, nu este surprinzător că efectele ei se manifestă în fiecare decizie publică, de la felul în care se aplică politicile monetare la alocările bugetare. America nu mai este o ţară cu „dreptate pentru toţi”, ci una care îi favorizează pe cei bogaţi şi le împarte dreptate celor care şi-o permit – lucru care a devenit chiar mai evident în timpul crizei creditelor, când marile bănci au considerat că erau suficient de mari nu numai pentru a se prăbuşi, dar şi pentru a fi trase la răspundere.
America nu se mai poate privi ca tărâmul oportunităţilor de altădată. Dar nu trebuie să fie astfel. Nu este prea târziu pentru ca visul american să fie recuperat.
Joseph. E Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, este profesor de economie la Universitatea Columbia. Cea mai nouă lucrare a lui este „Preţul Inegalităţii: Cum societatea divizată de astăzi ne pune în pericol viitorul”.
Copyright: Project Syndicate, 2012. www.project-syndicate.org
