12.7 C
București
miercuri, 24 aprilie 2024
AcasăSpecialPreședinte 2014. Portret-robot

Președinte 2014. Portret-robot

Președintele Traian Băsescu ar vrea un președinte negociator. Directorul SRI și-ar dori un preșe-dinte arbitru sau, de preferat, un jucător în echipă. Principalul partid de guvernare, prin vocea lui Victor Ponta, își dorește un președinte arbitru. Partenerii externi ai României și-ar dori, probabil, un președinte puternic și predictibil, angrenat mai mult în problematici importante și mai puțin în jocuri politice electorale.

Românul simplu își dorește un președinte preocupat de problemele de pe agenda lui zilnică și mai puțin de răfuieli politice în direct. Care model de președinte e mai bun sau mai potrivit pentru România? Care sunt nevoile și necesitățile țării noastre în viitorul apropiat (5 ani) și îndepărtat (10 ani)? Ce model de președinte i-ar angrena la vot pe cei peste 60% din români care se declară dezamăgiți de actuala clasă politică și preferă să rămână în tabăra absenteiștilor? Ce tip de personalitate politică ar putea aduna atât societatea, cât și clasa politică în jurul unor proiecte reale și durabile pentru România? Un președinte care să seducă sau un președinte care să convingă?

„O să încerc un portret-robot: trebuie să fie un om care a probat că a făcut ceva pentru ţară. Nu poţi pune un începător. Trebuie un politician cu experienţă… Mi-ar plăcea un om cu capacitate de negociere politică, nu ca mine, din când în când – când am avut nevoie să fac guverne –, ci tot timpul. Să poată negocia mereu cu partidele.“ Traian Băsescu, după cum el însuși recunoaște, nu a excelat niciodată la capitolul negociere politică. Majoritățile politice negociate au fost fie compromisuri – soluția imorală (Dan Voiculescu), fie majorități slabe – partidul interesului național (Gabriel Oprea), ori s-au dezmembrat rapid – tata-socru (Ilie Sârbu). Primele două „negocieri“ s-au finalizat cu pierderea totală a puterii de către partidul susținut de Traian Băsescu (momentul 2007 – eliminarea PD de la guvernare și momentul 2012 – moțiunea de cenzură), iar cea de-a treia „negociere“ s-a finalizat doar cu pierderea temporară a puterii (momentul 2009 – demiterea Cabinetului Emil Boc). Nici în privința marilor proiecte de reformă – de la reforma justiției la reforma educației sau a sănătății – Traian Băsescu nu a reușit să negocieze și să obțină suportul clasei politice astfel încât proiectele promovate să fie ireversibile pe termen mediu și lung. Legea educației a fost singurul proiect care a beneficiat de un „Pact pentru educație“, pe care și-au pus semnătura toți liderii partidelor politice de la putere și din opoziție, dar și sindicatele. Un pas înainte. Însă continuarea nu a mai fost atât de fericită. Legea educației a fost adoptată prin asumarea răspunderii, ceea ce a anulat orice impact al pactului semnat cu ceva timp înainte. În final, o altă negociere eșuată.

Deși, acum, Traian Băsescu spune că își dorește un urmaș care să exceleze pe dimensiunile politice pe care el nu le-a stăpânit foarte bine, la sfârșitul lunii ianuarie îl punea la zid pe candidatul PDL, Cătălin Predoiu, „că prea a negociat cu toată lumea în Parlament cum să arate Codul de Procedură Penală“. Greu de crezut că ministrul Predoiu a purtat acele „negocieri“ fără știința și acordul premierului sau șefului statului. Fără negociere, legile nu trec. Iar fără consens, o dată cu schimbarea puterii, legile devin reversibile. Sunt doar simple castele de nisip.

Dacă modelul președintelui negociator este cel câștigător, atunci dreapta și Traian Băsescu trebuie să propună oameni care au în portofoliile lor legi sau proiecte de anvergură, negociate și implementate, cu o puternică susținere. Proiecte care produc efecte deja, la nivelul societății. Proiecte pe care s-a obținut consens intern, la nivel de partide politice, societate civilă și, în funcție de context, inclusiv consens la nivelul partenerilor strategici ai României. Perspectiva unui mandat prezidențial exercitat în coabitare cu un premier de o altă culoare politică decât a președintelui, dar și evoluțiile din planul politicii externe vor obliga ca, în fișa postului viitorului președinte, dimensiunea de negociator să fie chiar o condiție esențială. Este negocierea susținerii unui candidat unic al dreptei un proiect politic suficient de puternic pentru a testa abilitățile de negociator ale viitorului președinte? Și dacă Traian Băsescu s-a exclus încă de săptămâna trecută din această ecuație – „Nu-mi dați mie responsabilitatea unificării dreptei, că nici nu am cum să o fac“ –, iar acum își recunoaște carențele, cine va fi, totuși, NEGOCIATORUL căruia îi va face culoar politic?

România are nevoie de un președinte puternic, tânăr sau mai trecut prin viață, însă capabil să domine puterea și, în același timp, să nu se lase dominat de putere și tentațiile ei. O „putere carnivoră“, care a făcut multe victime în rândul politicienilor ce au ajuns în poziții-cheie în stat, puțini fiind cei care au reușit să nu cadă în mrejele ei. Iar instituția prezidențială este centrul puterii absolute. „Instituția își manifestă puterea din prima zi în care intri în ea pentru că toate pârghiile puterii reale sunt aici“ – declara Traian Băsescu în februarie 2005, la scurt timp de la preluarea funcției. Președinția, după acești 10 ani de mandat, a devenit un centru de putere mult mai puternic. Da, puterea reală este aici. Iar cel care va ocupa fotoliul prezidențial, fără un profil politic puternic, atât intern, cât și extern, este greu de crezut că va face față provocării.

Președinte jucător, președinte jucător în echipă, președinte negociator sau președinte arbitru. Portrete curajoase și îndrăznețe. Dar portrete-robot se mai pot face. Probabil că mai există și alte modele și alte așteptări față de cele exprimate public deja. Însă între ceea ce-și doresc cei care au propus aceste portrete – neîndoielnic, bine intenționați – și realitatea politică este o mare diferență. Au ridicat ștacheta foarte sus pentru oferta existentă. Pentru că, din păcate, în prezent, oferta electorală este departe de a răspunde exigențelor cerute de aceste portrete-robot. O ofertă electorală alcătuită din personaje superficiale, cu o imagine slabă, incapabile să facă față provocărilor politice interne și externe, dominate de orgolii și frici, de interese politice personale și de supraviețuirea lor politică. Lideri slabi, fără proiecte palpabile, incapabili să exprime o viziune coerentă care, în campania electorală, sau mai rău, odată ajunși în funcția prezidențială, se vor trezi că matricea acestor portrete-robot le vine cam mare. Desigur, idealul nu poate fi atins, iar foarte mult timp nu mai au la dispoziție. Nici ei, căutători ai prezidențiabililor care să corespundă portretelor-robot, și nici România ca țară.   

Cele mai citite

Inovație pe piața muncii: munca fără contract

Ministerul Muncii a anunţat că orice persoană cu vârsta de cel puţin 16 ani va putea să câştige bani în plus. Va putea face...

Bătălia pentru Sectorul 1: imperativa coaliție anti-Clotilde

Se ascute lupta, odată cu nominalizarea lui Sebastian Burduja și a Gabrielei Firea, candidați separați ai coaliției PSD-PNL, pentru funcția de primar general al...

De ce să montezi panouri fotovoltaice acasă?

În condițiile în care prețurile energiei electrice au crescut vertiginos în ultimii ani, fiind din ce în ce mai impredictibile, te întrebi justificat: ce...
Ultima oră
Pe aceeași temă