Drame actoricesti
Parca fiecare actor consacrat comediilor (mai mult sau mai putin tampite) simte nevoia, la un moment dat, sa-si verifice cantitatea de talent jucand intr-un film cat se poate de serios si solicitant din punct de vedere actoricesc. Este ceea ce a facut Adam Sandler cu Punch Drunk Love sau cu mai recentul Reign Over Me; o fac si altii, iar Jim Carrey nu constituie exceptia. Ramane un mister de ce acestia aleg cu buna stiinta sa se implice predominant in proiecte puerile, complet neinsemnate, in conditiile in care au cunoscut valoarea – a lucra cu Milos Forman sau Frank Darabont in cazul lui Jim Carrey. Sigur ca exista si ratiuni financiare in spatele deciziei unui om de a accepta o slujba (fie el si actor la Hollywood), insa sa te dedici cu indarjire comediilor tampite e ilogic, asta in conditiile in care ai jucat un Man on the Moon sau Eternal Sunshine of the Spotless Mind si ti-ai confirmat talentul considerabil.
Yes Man face parte din categoria de filme pe care englezii o denumesc "high concept" – adica un concept mare – un giumbusluc ce defineste filmul, cum ar fi ca personajul principal poate vorbi cu animalele, sau are o telecomanda cu care deruleaza viata, sau e teleportat in timpuri medievale si numele lui e Martin Lawrence… Exemplele sunt garla intre filmele ultimilor ani.
In Yes Man, Jim Carrey este un om care a spus "nu" cam toata viata lui. Asta pana cand ajunge la un seminar al lui Terrence Stamp care-l impulsioneaza sa spuna "da" la absolut orice propunere pe care o primeste.
Pentru ca tot suntem la capitolul drame actoricesti, trebuie spus aici ca bietul Terrence Stamp, la randul sau, a primit de la Hollywood o mare stampila care-l defineste drept un soi de figura à la Dracula si pare ca a uitat de mult de vremurile in care chiar detinea roluri. si aici, in Yes Man, se face simtit acest blestem: sta tot drept si-i spune pe o voce grava lui Jim Carrey ca trebuie sa inceapa sa spuna "da" in viata. Jim Carrey face intocmai, si cam aici s-au oprit scenaristii filmului, hotarand ca este deja suficienta creativitate. Jim Carrey trebuie sa spuna "da" la tot si avem un film. Ceea ce s-ar defini prin "scenariu", canonic, asa, lipseste pana aproape de sfarsitul filmului cand "Domnul Da" trebuie sa se impace cu prietena lui. Pana atunci, insa, Jim Carrey performeaza aceleasi gaguri ca de pe vremea lui Dumb and Dumber (ceea ce arata mult mai putin gratios acum, la cei 47 de ani ai sai).
Cand faci un film ce are premisa ca personajul principal sa spuna incontinuu "da", fara sa-i dai, practic, ceva cat de cat interesant la care sa zica "da", nu poti sa te astepti sa iasa ceva bun. Glumita tine vreo treizeci de minute (cu generozitate), cat sa-ti prezinte personajul si sa epuizeze ingeniozitatea scenarisilor in ceea ce priveste situatiile chinuit amuzante. Apoi intra in punctul in care te plictiseste, fortandu-te sa astepti ca Jim Carrey sa-si dea seama ca de fapt ii place de fata de care trebuie sa-i placa.
si se aprinde lumina in sala si te intrebi serios daca sa spui "da" la urmatorul film cu Jim Carrey, in conditiile in care el chiar pare ca tine mortis sa tot faca filme goale si comedii triste.
Yes Man Productia: SUA 2008 Regia: Peyton Reed In distributie: Jim Carrey, Zooey Deschanel, Bradley Cooper, Terrence Stamp
Distribuit de InterComFilm Distribution
Salutari din Australia
Baz Luhrmann a facut din 1992 si pana la acest Australia trei filme, dintre care doua au ajuns si la noi, anume "Romeo si Juliet" – adaptarea contemporana a povestii de Shakespeare – si "Moulin Rouge". Este genul de regizor pe care ori il placi foarte tare ori il urasti foarte tare. Asa stateau lucrurile pana la acest Australia care din pacate cam dezbina aceste doua tabere.
Australia este un film de aventura, drama, western si razboi si toate celelalte genuri pe care Luhrmann nu reusise sa le bifeze inainte. Este povestea unei aristocrate din Anglia care se vede ajunsa intr-o Australia arida unde a mostenit o ferma de vite pe care trebuie sa decida daca o va pastra sau o va vinde competitiei. In peisaj apare Hugh Jackman, un manator profesionist de vite, pe numele lui (pe intregul parcurs al filmului) Manatorul, ce trebuie s-o ajute pe saraca aristocrata sa-si mane vitele.
La cele 165 de minute ale sale, Australia are niste ambitii de proportii monumentale. Inceput intr-un stil de semibascalie burleasca, cu Manatorul batandu-se in baruri si aristocrata englezoaica pufnind in timp ce valizele i se destrama si chilotii i se imprastie prin desert, este oarecum greu sa-i acorzi filmului increderea necesara pentru a petrece aproape trei ore alaturi de personajele sale. Mai cu seama ca aceste trei ore de pelicula sunt complet nejustificate. Australia ar putea functiona mai bine, probabil, ca o miniserie TV mai degraba, decat ca un film in cinema. Problema principala a filmului este ca Baz Luhrmann impreuna cu ceilalti trei scenaristi ai sai, par sa se fi atasat foarte tare de personajele lor.
Dupa ce manarea de vite ia sfarsit – ceea ce se intampla dupa vreo 90 de minute – si ai senzatia ca filmul cu totul a luat sfarsit (sau ca ar trebui sa ia in orice caz) se suplimenteaza o data, de doua ori, de trei ori, cu continuari ale povestii care par scoase din maneca, episoade care parca n-au ce cauta acolo. Scenariul este atat de fragmentat incat incepi sa te intrebi serios daca el a constituit vreodata un intreg.
Este un film extrem de lung caruia ii lipseste continutul. Camera pare sa fi inregistrat in continuare doar de dragul actorilor si peisajelor apocaliptic-desertice care sunt, intr-adevar, frumoase, dar din ele faci carti postale, nu un film de trei ore.
Australia Productia: Australia / SUA 2008 Regia: Baz Luhrmann In distributie: Nicole Kidman, Hugh Jackman
Distribuit de Odeon Cineplex
