Fotbal si cinema
Maradona (Maradona by Kusturica)
Productia: Spania/ Franta 2008
Regia: Emir Kusturica
In distributie: Emir Kusturica, Diego Armando Maradona
Distribuit de Independenta Film
Emir Kusturica este un brand. Vinde. Asa cum Che Guevara "vinde" tricouri, Kusturica vinde tot ce semneaza. Formatia lui se numeste Kusturica and The No Smoking Orchestra (desi el face cel mai putin in trupa…), ultimul sau film se numeste Maradona by Kusturica si asa mai departe. Este si cel mai popular premiat al festivalurilor: cu filmul sau de scoala a luat Marele Premiu la Karlovy Vary, cu filmul de debut Leul de Aur la Venetia; apoi Palme d’Or plus Fipresci la Cannes, Nominalizare la Oscar, apoi Cannes, Berlin, Palm d’Or iar, Cesar… si abia am inceput lista. Poti sa fii un regizor genial – si Kusturica are geniu – dar nu ai un asemenea palmares daca nu esti si un tip popular. Kusturica a baut o bere cu toata lumea, de la, iata, Maradona, si pana la Dan Chisu. Am vorbit deja atata despre Kusturica si nici un pic despre Maradona.
Fotbalistul argentinian este, desigur, un personaj de film foarte interesant, insa documentarul Maradona by Kusturica este in primul rand un film despre regizorul bosniac. Prima secventa nu ilustreaza indemanarea lui Maradona in manuirea balonului, ci ni-l arata pe Emir Kusturica cantand la chitara. si se pun lucrurile la punct din capul locului. Synopsisul anunta un film despre adevaratul Maradona: revolutionarul, fotbalistul, omul, zeul, familistul, dependentul de droguri, legenda. Desigur, este un film despre toate acestea, dar Kusturica isi aduce personajul in slujba lui pentru a-si prezenta propriile viziuni politice, pareri despre viata si lume si ca sa se distreze giumbuslucurile vizuale placandu-i cel mai tare.
Maradona by Kusturica este o calatorie, dar este cea a lui Emir mai mult decat cea a lui Diego. Pana si ilustratiile cu imagini de arhiva sunt la scor egal goluri inscrise de Maradona – fragmente din filmele lui Kusturica.
Documentarul capata un soi de a treia dimensiune prin comentariile si introspectiile cineastului, care sunt narate intre capitole. Stilul aminteste mult de documentarele lui Werner Herzog sau Wim Wenders. La randul sau, Wenders, realizand documentare-portret despre regizorul japonez Ozu sau despre designerul de moda Yohji Yamamoto se punea pe sine in prim-plan, vorbea despre sine, se intelegea pe sine. Kusturica nu are nici profunzimea ideii scrise precum cei de mai sus, nu stapaneste cuvantul la fel de bine ca Wenders, si nu are nici macar o voce zguduitoare care sa treaca ecranul precum Herzog. Atuurile lui sunt in alta parte.
Poate gaselnita cea mai mare este Biserica Maradoniana (Iglesia Maradoniana in spaniola), unde fratii ordinului diegorian (suporterii lui Maradona, bineinteles) au inlocuit Biblia cu biografia fotbalistului; si-au intemeiat chiar un calendar care porneste din 1960, anul nasterii lui Diego Armando Maradona. Pare incredibil, dar religia cu pricina exista in realitate si are o suta de mii de membri in congregatie. Insa o astfel de nebunie capata valente de arta doar atunci cand e privita de ochiul unui regizor cu geniul lui Emir Kusturica.
A intelege si a fi inteles
In clasa (Entre les murs) Productia: Franta 2008 Regia: Laurent Cantet
In distributie: FranIois Begaudeau, Nassim Amrabt, Lauta Baquela, Cherif Bounad’dja, Juliette Demaille, Arthur Fogel, Carl Nanor, Esmeralda Quertani, Anne Langlois, Vincent Caire, Olivier Dupeyron
Distribuit de Independenta Film
Acum, la sfarsit de an, a ajuns si pe ecranele noastre filmul castigator al Cannes-ului 2008 – Entre les murs/In clasa. El nu a ajuns oricum, ci insotit de realizatorul lui, Laurent Cantet, caruia editia din acest an a Festivalului de Film Francez de la Bucuresti i-a consacrat o Retrospectiva: trei scurtmetraje (Tous a la manif – 1994, Jeux de plage – 1995, Les sanguinaires – 1997) si trei lungmetraje
(Ressources humaines – 1999, L’emploi du temps – 2001, Vers le sud -2005 si, o sedinta speciala in cadrul sectiunii Avant-premieres cu Entre les murs. Asa ca publicul cinefil (si francofil) si-a putut face o imagine aproape completa asupra acestui realizator, despre care pana la Palme D’Or-ul de anul acesta nici nu auzise macar.
Lucru valabil si pentru marea majoritate a ziaristilor nostri care, la conferinta de presa, s-au gasit in prezenta unui domn grizonat si simpatic (s-a nascut in 1961), afirmat in lumea filmului destul de tarziu (cam acum zece ani) si preocupat de un cinema social, ancorat in problematica lumii actuale (Cand fac filme sunt interesat sa arat ce se intampla in lumea contemporana noua. M-am ocupat de lumea intreprinderilor, a manegerilor in "Ressources humaines", de relatia Nord-Sud, de turismul sexual in "Vers le sud" si acum de lumea si problemele scolii in "Entre les murs"), un cinema activ social, al comunicarii (Imi place sa ii fac pe oameni sa vada lumea asa cum e, de aceea nu sunt pentru filmele "de arta", abstracte, nici pentru filmele a these. De fapt, in filmele mele incerc sa dau cuvantul celor care, de obicei, nu sunt ascultati, celor care nu stiu sa se exprime.
Vreau sa-i fac sa fie intelesi), un cinema in care fictiunea capata aspectul faptului de viata brut si faptul de viata brut ajuta fictiunea sa fie convingatoare si sa emotioneze (Ma onoreaza sa fac parte din familia cinematografica a fratilor Dardenne, imi place sa improvizez la filmari si sunt interesat sa lucrez cu neprofesionisti, caci ei imbogatesc personajele cu personalitatea lor, cu adevar de viata). Toate aceste lucruri le regasim si in Entre le murs/ In clasa: filmul este cronica vietii unei clase (Toti adolescentii din film sunt elevi la Colegiul FranIoise Dolto, toti profesorii predau acolo… parintii din film sunt aceiasi cu cei ai elevilor din viata reala). Dar, atentie, a tinut sa precizeze regizorul, nu este vorba de "un film documentar!". Intr-adevar, filmul In clasa/ Entre les murs nu este un documentar, ci este o ecranizare, avand la baza romanul omonim al lui FranIois Begaudeau – un succes de public si de critica, vandut in peste 170.000 de exemplare si recompensat cu Premiul France Culture – Telerama (si care, cu ocazia lansarii filmului pe ecranele noastre, a fost publicat si in romana).
De altfel, Begaudeau (jurnalist, scriitor, profesor de colegiu si actor, nascut in 1971), actualmente critic de film (pentru Playboy si colaborator al unor reviste ca Inculte, Transfuge si So Foot) este in filmul lui Laurent Cantet co-scenarist si actor, jucandu-si propriul rol de profesor. Dar, nu e mai putin adevarat ca filmul acesta e un document. si nu trebuie sa ne lasam amagiti – desi scoala filmata este cat se poate de concreta (temporal si spatial: anul 2006, Paris, Franta, arondismentul 20). si, desi filmarile sunt realizate cu obstinatie intre zidurile scolii (clasa, cancelaria profesorilor, curtea scolii), filmul constituie o adevarata cutie de rezonanta a problemelor cu care se confrunta scoala (prin definitie o lume inchisa: intra-muros /entre les murs) intr-o lume multiculturala, cu copii problema din familii defavorizate si disfunctionale. si trebuie sa spunem ca multe lucruri sunt valabile pentru orice scoala, nu doar franceza, la inceput de secol XXI si de mileniu trei.
Inclusiv scoala de la noi – desi aici copiii problema sunt adeseori nu cei proveniti din familiile sarace ci, dimpotriva, din cele a asa-numitilor nouveaux riches (a se vedea in acest sens, buletinele de stiri TV si filmul lui Nae Caranfil "Filantropica"). Deci, un film document, dar si un film dezbatere – caci pentru Laurent Cantet, scoala e (sau ar trebui sa fie) un loc unde venim nu doar sa invatam, ci si unde crestem, deprinzand regulile prin care reusim sa intelegem si sa ne facem intelesi. Iar clasa e si un spatiu al democratiei, pe care trebuie sa-l respecte atat elevii, cat si profesorii.
