Jeff Koons, cel mai bine vândut artist în viaţă, are o fabrică în care lucrează 120 de angajaţi; japonezul Takashi Murakami, supranumit „următorul Andy Warhol” are şi el două linii de producţie cu 30 de angajaţi. Pop-artul şi postmo¬dernismul vând mai bine ca niciodată – şi e ceva suspect aici. Dintr-un curent artistic şi de gândire apărut o dată cu revolu¬ţia anilor ‘60, postmodernismul a devenit ideologia confortabilă a „bourgeois intelighentsia”, a inteligentsiei clasei de mijloc. Pe undeva e clar că şi-a atins punctul critic şi întrebarea legitimă e „what’s next”, ce o să-i urmeze? Răspunsul e neaşteptat de simplu – la 15 ani de la lansarea manifestului cinema¬tografic „Dogma 95″, un film american realizat cu buget minim („The Hurt Locker”) a luat crema Oscarurilor. Filmul documentează aproape jurnalistic războiul din Irak: într-un sens, e versiunea Hollywood-ului la ce se face acum în Europa, dovada că industria americană de film a învăţat ceva din festivalurile de pe Bătrânul Continent, unde, de 10 ani încoace, sunt premiate sistematic filme de un realism crunt, în care concepte ca „adevăr”, „realitate”, „respon¬sabi¬litate”, discreditate de postmoderni, capătă un nou sens. În cinema, curentul a fost botezat „minimalism”, iar noul val românesc, atât de premiat, îl reprezintă exemplar. În România, cu excepţia cinematografiei, noul curent e încă puţin vizibil – în expoziţia „My Space” de la Palatul Universul. Versatilul Vlad Nancă a virat de la arta cool a MNAC-ului la una cu accente sociale, îmbrăcându-şi proiectele mai vechi în haina unui concept antiglam. Tot în Bucureşti, Grupul „Tanga Project” încearcă, prin intermediul artei angajate, să documenteze problemele sociale ale săracilor care locuiesc în ghetoul din Rahova-Uranus. E un început, oricum. Postmoder¬nismul a încercat să ne convingă că realitatea e o prejudecată, un rezultat al interpretărilor noastre. Putem răsufla uşuraţi: de acum „nu trăim nici în două, nici în trei sau nici în 17 realităţi, ci într-una singură” (John Searle).
