Sunt două personaje în jurul cărora gravita un important microunivers. Şi unul, şi altul şi-au clădit şi apărat, din spirit de autoconservare, un sistem de luptă împotriva anticorupţiei. Unul s-a prăbuşit deja în propriul noroi. În cazul celui de-a doilea, prăbuşirea pare iminentă. Pentru că şi unul, şi altul s-au trezit faţă în faţă cu magistraţi care ştiu şi care vor să acţioneze pentru a dovedi failibitatea unui astfel de sistem, indiferent de gradul lui de ingeniozitate.
Privind la destinul ultimilor ani, pe de o parte, al lui Dan Voiculescu, pe de alta, al lui Adrian Năstase, observăm că ies la iveală o serie de similitudini.
Imaginea de oameni fără de care mersul înainte le părea ori le era unora imposibil. Dan Voiculescu şi-a dobândit statutul acesta aservind politicului trustul media proprietate a familiei şi, în egală măsură, aservind trustului o parte a scenei politice. Adrian Năstase şi l-a dobândit profitând de pârghiile puterii pe care le deţinea în calitate de şef de guvern şi şef de partid-stat.
Urcarea, ca zei vremelnici, pe un piedestal al unui sistem abil construit. Dan Voiculescu şi l-a construit de teama deznodământului defavorabil în dosarul ICA, construcţia fiind bazată pe un melanj de tehnici care a inclus intrarea sa în alianţe politice prefigurate drept câştigătoare, joaca de-a şi cu parlamentul, doar pentru a evita un proces la ÎCCJ şi pentru a plimba dosarul între instanţe şi a trage astfel de timp, punerea la dispoziţia prietenilor politici a studiourilor televiziunilor din Trustul Intact – pe care l-a înfiinţat, trecându-l ulterior pe numele fiicei sale – şi, nu în ultimul rând, folosirea afacerii media ca pe o armă împotriva celor care, prin ceea ce spun, scriu sau fac, i-ar fi putut periclita nu doar afacerile, ci şi libertatea. Adrian Năstase s-a construit cu ajutorul partidului, al sistemului. A tolerat, încurajat şi profitat de o corupţie instituţionalizată, iar, în paralel, a politizat profund justiţia, aplicarea actului de justiţie având pe atunci nevoie de accept dat în şedinţele de partid.
Citește continuarea textului în Revista 22.
