Curioasă evoluţia celor două partide care domină viaţa politică din România. Povestea izgonirii lui Mircea Geoană din rândul social-democraţilor şi, încă mai precis, ceea ce a urmat, ne facilitează o revelatoare privire asupra conservării sau, din contră, a schimbării obiceiurilor străvechi în PDL şi PSD.
Cum ambele formaţiuni s-a întâmplat să împartă o aceeaşi matcă, este de înţeles ca, până la un punct, anumite trăsături, hotărâtoare pentru liniile mari ale acţiunii politice, să se intersecteze.
Şi s-au intersectat, cel puţin în două zone.
Spre deosebire de alţii, PDSR ca şi PD au figurat, în politica post-decembristă, ca exemple de unitate internă, de comuniune în cuget şi simţiri, traversând apele tulburi ale tranziţiei cât se poate de disciplinat.
Nu au fost tot timpul perfecte la acest capitol, dar, de departe, campioane. Într-un sens restrâns, disciplina internă a fost de mare ajutor, ea contribuind la victorii politice importante.
Pe termen lung şi în sens larg, le-a dăunat. Şi PDSR/PSD, şi PD/PDL suferă de sindromul post-Iliescu / post-Băsescu, aceasta însemnând că sunt incapabile să îşi găsească lideri puternici, măcar de anvergura politică a celor pomeniţi mai sus, care le-au şi propulsat la masa bogaţilor.
Şi au dobândit această infirmitate tocmai pe fondul religiozităţii cu care au contribuit cu toţii la ţeserea disciplinei interne.
Efortul şi filosofia care, de fapt, i-a stat la bază au anihilat din start mugurii oricărei alte paradigme care ar fi putut să faciliteze apariţia unei competiţi mai transparente şi a unei pepiniere din care să răsară, la timpul cuvenit, figuri proaspete şi de o anumită anvergură.
După Ion Iliescu, PSD nu a mai avut nici o locomotivă. Adrian Năstase şi Mircea Geoană au fost validaţi de baronetul pesedist, dar nu şi de public.
Cât despre Victor Ponta, acesta pare o alegere mai nefericită până şi decât cei doi predecesori ai săi. În PDL, la fel. După Traian Băsescu, la capitolul lideri nu a ieşit în evidenţă decât deriva cruntă.
Chiar mai grav: puţinii care ar avea poate şanse să fie validaţi şi de electorat, nu doar de membri de partid, sunt îndeobşte marginalizaţi.
O a doua trăsătură comună a PDSR/PSD şi PD/PDL a fost oportunismul celor două partide, în sensul capacităţii lor de a profita de pe urma disensiunilor din interiorul sau dintre celelalte formaţiuni, iar uneori de a le cataliza sau chiar declanşa.
Se pune astăzi întrebarea cât de actuală mai este în cele două formaţiuni această apetenţă, această linie strategică?
Ei bine, tocmai afacerea excluderii lui Mircea Geoană are darul de a ne lămuri cu privire la cine a rămas consecvent cu sine însuşi şi cine a luat-o în altă direcţie (a se citi, chiar, arătură).
Surprinzător, dar numai pentru unii ca Victor Ponta, dacă până acum PDL a dat semnale repetate că unitatea partidului a fost definitiv decăzută din drepturi, bascularea lui Mircea Geoană de la Senat le-a picat cu tronc democrat-liberalilor.
Atât de tare, încât, cele două facţiuni aflate în coliziune, reformiştii şi baronii, îşi dau acum pragmatic mâna şi au decis să-l sprijine, chiar şi pe unul ca Vasile Blaga, pentru ocuparea celui de-al doilea fotoliu în stat.
În plus, dintr-un singur autogol pe care şi l-au dat cele două vârfuri, Ponta-Şova, PDL, în buna tradiţie a majorării profitului pe seama disensiunilor interne ale competitorilor, încearcă să obţină chiar mai mult decât un 1-0. Spre nefericirea social-democraţilor, şanse sunt din plin.
Între timp, sub „strălucita” baghetă a „cârlanului” Ponta, PSD-ul resetează un modus vivendi care nu l-a făcut până acum mai frecventabil, dar l-a făcut mai eficient.
Problema nu este că doctrina Ponta purcede la unele schimbări de curs în partid, ci că nu a pregătit nimic de pus în loc. Evident, este problema PSD-ului.
PDL, în schimb, nu-şi doreşte nici el o primenire, se vede după cum sunt tratate înăuntru ideile marca Monica Macovei. Iar aici seamănă în continuare cu PSD-ul.
Dar PDL nici nu-şi doreşte să privească la stele, când adversarii fac erori elementare. Iar aici, partidul lui Emil Boc nu mai seamănă nicicum cu PSD-ul lui Ponta. PDL chiar vrea să rămână acelaşi.
Nu e deloc mai frecventabil, dar este eficient.
