Victor Ponta este, probabil, foarte satisfăcut de performanța sa. La ora la care scriu aceste rânduri, șansele ca Guvernul Ponta IV să pice sunt minime. Nu este puțin lucru să reușești să-ți treci prin Parlament al patrulea guvern, în mai puțin de trei ani, după ce ai suferit o înfrângere atât de usturătoare precum eșecul de la prezidențiale.
Nu este deloc ușor să te menții în fruntea guvernului și a partidului după ce ți-ai pus amprenta pe una dintre cele mai mari deziluzii politice de care a avut parte dinastia FSN-FDSN-PDSR-PSD, după 1989 – a pierdut din poziția de favorit clar, cu întregul stat și cu o bună parte din media la picioarele sale, la o diferență de aproape zece procente.
Cu toate acestea, Guvernul Ponta IV reprezintă o nouă înfrângere. Pentru România, în primul și în primul rând, dar până și pentru liderul PSD.
România pierde pentru că are un nou guvern condus de un politician îmbătrânit accelerat, ce se confruntă cu o criză majoră de legitimitate publică, dar și în interiorul propriului partid. Pierde și pentru că Victor Ponta este privit cu maximă neîncredere de partenerii noștri din SUA și UE. Să le luăm pe rând.
Votul din 16 noiembrie a reprezentat un moment de grație. Și nu doar pentru că a demonstrat că mult dorita schimbare a așteptărilor majorității cetățenilor față de cei ce îi conduc a atins, pe tăcute, o masă critică. Și nu doar pentru că a vindecat orbirea care i-a împiedicat pe mulți să vadă cum cei pe care-i votează îi fură și îi mint zilnic suficient cât să ne dea speranță că în viitor se vor lăsa mult mai greu păcăliți.
A fost un moment de grație pentru că a smuls milioane de români din tabăra scepticilor, a fataliștilor, a cinicilor, a cârcotașilor cronici și i-a făcut optimiști. Le-a redat, după cum au arătat sondajele, încrederea în posibilitatea unui destin național luminos.
Raritatea unor astfel de momente de grație cerea ca entuziasmul generat de alegerea lui Iohannis să fie prelungit și exploatat cât de mult posibil. Energiile pozitive pe care le-a destupat erau exact ce ne lipsea pentru a reporni unele dintre marile proiecte naționale de care știm că avem nevoie, dar pe care nu găsim resurse să le urnim din loc.
Avem nevoie ca de aer de o modernizare a administrației, de o reducere a birocrației, de o regândire a relației dintre stat și economia privată, de o strategie și un set de tactici care să ne permită să revoluționăm câteva domenii prioritare ale societății, de un proiect privind folosirea eficientă a celei mai ignorate resurse pe care o avem, resursa umană, de noi principii și metode de acțiune pentru a da o șansă capitalului românesc să se dezvolte alături de cel străin, de proiecte concrete, consistente și sincronizate care să îi convingă pe tineri că se pot realiza și aici, nu doar afară.
Au existat de-a lungul timpului multe planuri de îndreptare a marilor anomalii. Mai toate au ajuns într-un punct mort pentru că politicienii din vârful lanțului trofic au croit proiectele de legi astfel încât să le servească interesele personale și de partid. Vroiau să corecteze marile aberații cu aberații ceva mai mici și mai subtile, care să le ofere și mai multă putere și bani. Și care să nu scoată țara din paradigma subdezvoltării și a democrației strâmbe, ci să o afunde și mai tare în ea.
Asta s-a întâmplat cu proiectele regionalizării și descentralizării, cu mai toate cele de reducere a birocrației, de eficientizare a administrației, cu planul de modificare a Constituției, cu modul în care a fost executată strategia de introducere a managementului privat în companiile de stat.
În loc să ofere o gură de oxigen economiei private și categoriilor defavorizate, prin reducerea cheltuielilor birocratice și simplificarea organigramei corupției, regionalizarea și descentralizarea, executate sub bagheta lui Dragnea, ar fi urmat să legifereze un nou strat de baroni locali în administrație și transferul și mai multor bunuri și decizii sub comanda acestora. Adică, mai mulți bani irosiți pe salarii inutile, oferite clientelei politice, dar și mai multe oportunități de a cere mită pentru avizele și aprobările pe care le dau administrațiile locale.
Alte proiecte esențiale, cum ar fi cele care ar trebui să facă din meritocrație o normă a politicii de personal aplicată celor peste un milion de angajați plătiți din bani publici, nici nu au ajuns să fie vreodată discutate la nivel de principii.
O altă categorie, cum a fost Master Planul general de Transport întocmit pentru finanțarea cu bani europeni a principalelor proiecte de infrastructură, a fost doar un prilej pentru a demonstra cât de incompetenți sunt mulți înalți funcționari atunci când au de întocmit un plan vizionar și cât de ușor se lasă călcați în picioare de vătafii politici care i-au numit.
Momentul de grație din 16 noiembrie nu ne va schimba viețile dacă nu va ajunge să schimbe modul în care politicienii și funcționarii se raportează la marile proiecte înțepenite, uitate sau complet ignorate ale țării, cum sunt cele de mai sus. Iar acest lucru s-ar putea întâmpla doar dacă entuziasmul simțit la urne, valul de energie venit de jos, de la cetățeanul enervat că lucrurile nu se mișcă, că majoritatea politicienilor se ocupă doar de bunăstarea lor, va străpunge plafonul de indolență și incompetență și va obliga la acțiune.
Guvernul Ponta IV nu este dispus să intre în rezonanță cu unda de șoc simțită la alegerile prezidențiale. Nici nu ar avea cum. Lui Victor Ponta această undă de șoc i-a făcut praf cariera politică. Cum să vadă ceva benefic în ea? Cum să-și dorească să rezoneze cu ea și chiar să o amplifice pentru a scutura de lene, nesimțire și hoție clasa politică românească?! Scopul lui este exact unul opus. Vrea să o atenueze, sperând că se va stinge în curând.
Această speranță secretă se vede în modul în care și-a alcătuit noul Cabinet. Nici vorbă de vreo figură revoluționară, dispusă la reforme radicale și la eforturi excepționale, care să pună în acord prima mișcare politică majoră a lui Ponta de după înfrângerea la prezidențiale cu mesajul care i-a fost transmis de majoritatea românilor.
Din contră, toată cârpeala are doar rostul de a-i câștiga timp. Nici nu a adus vreun nume care să stârnească indignare, dar nici unul care să anunțe schimbările mult așteptate în domeniul pe care îl va gestiona. Noul detașament de insipizi, incolori și inodori are doar menirea de a distrage atenția de la panoplia de rechini și mediocri păstrați în Executiv, ca și cum votul din 16 noiembrie nu i-ar fi vizat și pe ei: Liviu Dragnea, Gabriel Oprea, Daniel Constantin, Eugen Nicolicea, Robert Cazanciuc, Rovana Plumb, Nicolae Bănicioiu, Mircea Dușa.
Faptul că Guvernul Ponta IV a fost votat în unanimitate de Comitetul Executiv Naţional al PSD arată clar ce mascaradă se ascunde în spatele anunțurilor lui Ponta și Dragnea că urmează o mare revoluție în PSD împotriva baronilor. Ponta I, II, III și IV nu ar fi existat fără baronii penali. Scoaterea lor din partid va fi urmată instantaneu de scoaterea PSD de la guvernare. Și, implicit, de scoaterea lui Victor Ponta și a lui Liviu Dragnea din fruntea PSD.
Această legătură ombilicală face ca nici un Guvern Ponta să nu fi încercat și să nici nu încerce să schimbe ceva din cum funcționează România câtă vreme o astfel de schimbare ar pune în pericol interesele castei mafiote care reprezintă coloana vertebrală a partidului. Dacă Victor Ponta ar fi avut curajul să facă așa ceva, așa cum încă se amăgesc unii dintre susținătorii săi, s-ar fi văzut măcar în structura acestui ultim Executiv pe care îl va conduce. Sau, mai elocvent, în demisia sa din fruntea Guvernului și concentrarea pe proiectul reformării partidului.
Demisia lui Victor Ponta ar fi fost singurul gest care putea să rezolve criza de încredere pe care statul român, cu el la cârmă, o traversează în relația cu partenerii occidentali. Atacul grav la adresa democrației de care Victor Ponta se face vinovat prin limitarea votului în diasporă este doar picătura care a umplut paharul.
Începând cu lovitura de stat parlamentară din 2012, continuând cu loviturile date DNA, în 2013, dar și acum, prin tăierea bugetului, cu „marțea neagră“, dar și cu declarațiile lui Liviu Dragnea despre un posibil parteneriat strategic cu China și, cel mai recent, cu cele ale lui Mircea Dușa, ministrul Apărării, despre „intensificarea cooperării militare“ cu China, liderii PSD nu au ratat nici un moment important pentru a alimenta neîncrederea partenerilor în atașamentul lor real față de parcursul prooccidental și proatlantist al României. Și această neîncredere a jucat un rol important în faptul că un lider PSD a ratat, a treia oară consecutiv, șansa de a ajunge președinte.
Frica teribilă de a pierde Guvernul și ulterior partidul îi sabotează până și lui Victor Ponta viitorul. Guvernarea erodează oricum. O guvernare mediocră erodează și mai abitir popularitatea unui politician. O guvernare mediocră care este evident că nu urmărește altceva decât păstrarea lui Ponta în vârful piramidei de putere a PSD va enerva teribil milioane de oameni.
Toate circumstanțele atenuante de care beneficiază un premier la început de drum se transformă în circumstanțe agravante pentru un premier care se agață de scaun. Fiecare lucru care continuă să meargă prost în această țară va avea chipul lui Ponta lipit pe el. Fiecare explicație sau scuză pe care o va îngăima la Antena 3 va sâcâi ca o pietricică în pantof. Când va cădea, nu va mai avea cale de întoarcere. Se va prăbuși.
