– Interviu cu Matei Visniec –
Poet optzecist remarcabil, ramas la Paris, in 1987, Matei Visniec este – in acelasi timp – un dramaturg de exceptie, cu siguranta cel mai jucat autor roman pe scenele lumii contemporane. De curand, a petrecut cateva zile in Romania, fiind invitat la Festivalul “Zile si Nopti de Literatura”, dupa care a ramas – in continuare – la Sommet-ul Francofoniei, in cadrul caruia si-a lansat la Muzeul National al Literaturii Romane noul sau volum de teatru, “Omul cu o singura aripa”. Cu acelasi prilej, l-a prezentat publicului romanesc pe Dominique Dolmieu, director al Maison d'Europe et d'Orient si al Editurii “Espace d'un instant”, in ambianta expozitiei de afise de teatru “Itinerar francofon – Matei Visniec, 100 de spectacole”, intalniri urmate de spectacolul “Trei nopti cu Madox”, in rotonda MNLR. Cartea lansata saptamana trecuta a fost precedata in timp de volumele “Teatru (I, II)”, Editura Cartea Romaneasca, Brasov, 1996, “Negustorul de timp; Frumoasa calatorie a ursilor Panda povestita de un saxofonist care avea o iubita la Frankfurt”, Editura Eminescu, Asociatia Uniunii Scriitorilor, 1998, “Teatru descompus sau omul-lada-de-gunoi”; “Despre sexul femeii – Camp de lupta in razboiul din Bosnia”, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1998, “Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintali”, Editura Aula, Brasov, 2001, “Mansarda la Paris cu vedere spre moarte”, Editura Paralela 45, Pitesti, 2005. Un interviu (inceput la Paris) cu un scriitor de notorietatea si valoarea lui Matei Visniec este intotdeauna o sarbatoare.
– Ai fost din nou, vara asta, deja trecuta, la Avignon. Ce piese ti-au fost jucate acolo, cine le-a pus in scena, cu cine?
– Mi s-a intamplat si anul acesta sa am mai multe spectacole la Festivalul de la Avignon: doua montari cu piesa mea “Despre sexul femeii – camp de lupta in razboiul din Bosnia”, o montare cu “Caii la fereastra” si o alta cu “Teatru descompus”. Interesant este faptul ca regizorii romani incep sa fie prezenti la Avignon cu spectacole create in franceza, dar in Romania. Asa a fost cazul cu “Caii la fereastra”, in regia lui Radu Dinulescu, un spectacol de o mare forta, care a fost de altfel prezentat la Avignon si anul trecut. Aceste reluari sunt de altfel frecvente la Avignon, atunci cand o piesa merge bine…
– E important pentru un autor dramatic sa fie jucat la Avignon? In fond, cine vede acele sute de spectacole?
– Pentru enorm de multe companii franceze, dar si straine, Festivalul de la Avignon este un moment esential al anului. Festivalul este de fapt un targ de spectacole, unde programatorii si directorii de teatre din Franta (dar si din lumea francofona) vin pentru a-si face “cumparaturile”, altfel spus pentru a face programarea sezonului lor teatral. La festival vin deci profesionistii din domeniul teatrului, directorii centrelor culturale franceze din strainatate, critici, dar si un public avizat care isi imparte de fapt vacanta in doua: o parte la Avignon – pentru spectacole, o parte in sudul Frantei – pentru soare si aromele Proventei. Festivalul este momentul unui adevarat pelerinaj cultural, zeci de mii de parizieni se deplaseaza, de exemplu, anual, in luna iulie, la Avignon. Iar festivalul reprezinta un moment important de schimburi si intalniri si pentru cele 600 sau 700 de companii care se produc in Sectiunea OFF a manifestarii. In definitiv, fiecare este curios sa vada ce a mai creat colegul sau, cum joaca si ce autori propun micile sau marile companii. Enorm de multe proiecte noi se nasc din intalnirile de la Avignon, iar festivalul este si un loc de test artistic, de incercare a valorilor.
Am aprofundat franceza ca un scolar silitor
– De mai bine de zece ani, daca nu ma insel, scrii piese de teatru in franceza. A fost grea trecerea de la o limba in care ai inceput sa fii la alta, de adoptiune?
– Da, a fost greu dar pasionant. A fost greu pentru ca eu stiam o franceza de… om care citeste si nu vorbeste. In scoala, am inceput cu germana in clasa a cincea si am continuat cu engleza in clasa a noua. Ghinion, ca sa spun asa. Cand ma gandesc ca in clasa a cincea, cand a fost sa aleg intre franceza si germana, am ales germana pentru ca profesoara care urma sa predea aceasta limba era o tanara absolventa plina de gratie, de farmec, in timp ce profesoara de franceza era mai in varsta si mai cenusie… Cand am ajuns in Franta, am aprofundat deci franceza ca un scolar silitor, timp de mai multi ani, lucrand zilnic la declinari si conjugari, traducandu-mi propriile mele piese in franceza cu ajutorul unor prieteni francezi si citind si ascultand enorm de multa franceza vorbita… Pot spune ca si astazi franceza ramane pentru mine o limba pe care continui s-o invat, si probabil ca asa va fi pana la sfarsitul vietii mele.
Nu-mi traduc singur poemele
– Poezie scrii tot in franceza? Presupun ca nu ai abandonat-o.
– Cum spuneam, n-am incercat niciodata sa scriu serios poeme in franceza. Am simtit ca nu merge. Si nici poemele mele scrise in Romania nu reusesc sa mi le traduc singur, sau mai precis nu sunt multumit de rezultat. Dar nu ma mir, poezia este in general acea dimensiune a limbii care nu trece intotdeauna si, in orice caz, nu trece cu usurinta dintr-o limba in alta. Cand mi se intampla de exemplu sa vorbesc despre poezia romaneasca in Franta, unii autori sunt interesanti in traducere, altii nu. Mi se par oribile toate traducerile din Eminescu. E preferabil, in fata unui public francez, sa citesti un poem de Eminescu in romaneste decat in traducere, pentru ca astfel trece in sufletul ascultatorului macar muzica versului eminescian.
– Cata poezie crezi ca trece in piesele tale? Volumul tau recent, aparut in romaneste la Paralela 45, “Omul cu o singura aripa”, nu-si revendica titlul de la cel de poeme, “Orasul cu un singur locuitor”?
– Este evident ca poezia mea a fost aspirata treptat de teatrul meu. De altfel, eu nu-mi pot imagina o piesa buna care sa nu aiba un etaj metafizic si altul poetic. Poezia inseamna metafora, iar metafora inseamna explorare filosofica a unor zone ale fiintei umane unde conceptele clasice nu mai sunt operante… “Omul cu o singura aripa” este o piesa pe care am intitulat-o de altfel “piesa-poem”. Iar povestea lui ar putea, evident, sa aiba ca decor “Orasul cu un singur locuitor”… Multe dintre piesele mele si poemele mele vorbesc despre multiplele forme de singuratati pe care le genereaza marile orase si viata in comun…
Lupta cu propriile limite
– Ti-a fost usor sa ucizi un poet, important in literatura romana, care erai, ca sa nasti un dramaturg, cunoscut in lume, care esti?
– Asasinarea s-a produs dupa toate regulile artei, fara urme, dupa modelul crimei perfecte… Lasand gluma la o parte, trebuie sa recunosc faptul ca am renuntat deliberat, cu oarecare strangere de inima, la cautarea poetica in favoarea teatrului. Ani de zile, de pe la 14 ani pana pe la 25, poezia a fost pentru mine lupta cu propriile mele limite, experienta si cercetare in materie de limbaj… Toata aceasta energie a fost treptat transferata in munca mea de dramaturg, care imi impunea o disciplina destul de severa…
Foto: Silviu Ciobanu
