Atunci când am avansat prima dată numele lui Dacian Cioloș ca prim-ministru în ianuarie 2015, când nu se gândea nimeni la el, provocând mai ales mirare inițial, știam deja și părțile bune, și cele slabe ale personajului. Adică observasem civilitatea, modestia, deschiderea spre dialog și îl apărasem public – cred că am fost singura – când Băsescu l-a denunțat ca traseist care i-ar fi spus lui Juncker că ar trece la socialiști dacă asta i-ar păstra postul de comisar la Agricultură. L-am apărat pentru că, din informațiile mele, aceste negocieri și cu tabăra cealaltă sunt frecvente la comisari, iar Băsescu fusese informat despre ele. Azi, când Cioloș se lansează în politică, Băsescu îl demască din nou ca pe un om fără caracter, care ar face orice pentru a-și păstra postul.
Și așa, în loc să discutăm de ce ne doare de fapt, adică de atacul concertat la justiție (în aceeași săptămână, Codruța Kövesi, Raluca Prună și Monica Macovei, al cărei partid practic nu mai există, distrus de infiltrări, se găsesc toate sub tirul cel mai dur, nu pentru vreo greșeală pe care ar fi făcut-o, deși se întâmplă oricui, ci pentru că apără justiția de penali), de educație sau de sănătate, trebuie să discutăm despre caracterul lui Cioloș. Ambele fronturi, din păcate, sunt importante și, după cum am mai spus în vara lui 2012, dacă ajungem să le contrapunem una alteia, nu avem decât de pierdut. Statul de drept are nevoie de democrație, iar democrația nu poate exista fără stat de drept.
Lansarea unei platforme a prim-ministrului de o mână de miniștri care vor musai și cu orice preț să rămână miniștri (restul își văd de treabă) și l-au convins că, vorba aceea, și el vrea să rămână prim-ministru), o însăilare populistă cu 100 de ani de la Unire și bla-bla, deschide un front de care democrația noastră nu avea nevoie. Pentru cine nu știe, întrebarea numărul 1 din chestionarul de democrație Freedom House este dacă șeful Guvernului este ales printr-un proces democratic corect și echitabil. E întrebarea crucială de la proces electoral, care deschide secția de drepturi politice pe baza căreia se stabilește dacă o țară e o democrație sau nu. Destul de rău că suntem o democrație semiprezidențială – acestea stau mai prost la toate capitolele decât cele parlamentare, unde puterea executivă nu e divizată așa de nefast, provocând regulat crize constituționale – și că am avut un an de excepție de la democrație.
Crearea unei platforme-bidon prin care să poți pune un prim-ministru care nu va candida este, ca atare, nedemocratică, va duce la răspunsul „nu“ – presupunând că ajunge prim-ministru Cioloș – și la degrada-rea automată a democrației românești. Șeful statului a spus corect, și confirm și eu, ca profesor de democrație: cu excepția unor situații excepționale, cine conduce un guvern trebuie să aibă un mandat popular obținut prin alegeri. Nu prin petiții sau like-uri pe Facebook, ci alegeri. Iar alegerile sunt la doi pași, deci posibilitate mai la îndemână nu există. Viitorul șef de guvern trebuie să fie și șef de partid, al unui partid validat în alegeri. Dincolo de argumentul normativ, la care poate românii nu au sensibilitate (dar îi acuză mereu pe alți români că nu au), mai este și cel practic. Dacian Cioloș a avut un an de guvernare fără legitimarea alegerilor, și a fost un premier slab, care a condus destul de puțin din propriul său guvern, a dat afară n miniștri precum Cadariu, Curaj, Bostan, Costescu doar la presiuni. Tobă a fost prezentat timp de zece luni ca indispensabilul garant al alegerilor – până nu am dat pe față aici în august că asta e ideea, a fost de neclintit și o explicație transparentă cum poți ajunge din garantul alegerilor direct la DNA (că nu ai declasificat cheltuielile discreționare ale unui serviciu secret) nu a fost dată nici până azi. Nu așa funcționează democrația, ca ziua și manipularea, și nu acesta e rolul unui prim-ministru, să acopere ce se întâmplă decisiv în altă parte. Cioloș șef de partid și ales prim-ministru, al unei coaliții, OK, e una, dar cine vrea un Cioloș pus în față de un centru ocult de putere care când îi folosește pe Tobă și Oprea, ba chiar îl scoate din cutie pe Ma-rian Munteanu, ca după aceea să îi bage chiar la pușcărie, nu doar să îi dea afară? Acestea nu sunt manifestări democratice, iar noi, la Alianța pentru o Românie Curată, când am făcut plângerea la Oprea sau la Tobă, sau sesizarea la Munteanu, am făcut totul pe față și bazându-ne pe imparțialitatea organelor de stat. Acțiunile noastre sunt însă folosite fără scrupule, căci altfel cum se poate numi un verdict la Munteanu care spune că a semnat un angajament cu Securitatea că dă note, a scris și informări, dar nu a colaborat cu ei? Asta credeți voi că e stat de drept? NU: asta e instituționalizarea șantajului în viața publică, Munteanu a fost creat că e nevoie de el, dar e nevoie de el vulnerabil și în zgardă, și așa avem această su-perbă anomalie, informator dovedit al Securității care nu a cooperat cu Securitatea.
Speranța mea a fost că un partid nou, format din centre diferite geografice și ca zone sociale, putea fi contrabalanța la aceste aranjamente oculte dezgustătoare, care să con-stru-iască pentru viitor. Ce sens altfel avea acel regulament din USR care spunea că nu sunt acceptabili oameni în partid care au deținut orice fel de funcție publică din partea altui partid, indiferent ce au făcut în ea, și pe care am criticat-o, că părea expres făcută să excludă chiar oameni care și-au dat demisia de conștiință din partide, ca Macovei sau Mircea Miclea? Dar iată că printr-un misterios aranjament de vară, niciodată consultat cu susținătorii, USR devine doar un vehicul Cioloș, nu mai are rost să își facă program, că vine o platformă scrisă undeva, nici să construiască competențe, că vin deja selectate de președinție și servicii, din Guvernul Cioloș. Mai ales autoselectate, că miniștrii buni din Guvernul Cioloș, după cum am mai spus, nu vor candida și se țin de treabă. Or, Cioloș a fost secretar de stat și comisar european numit de PDL și Băsescu, deci corespunde la fel de puțin criteriului ca și ceilalți. Nu contează, cum spunea Talleyrand, să ne sprijinim pe principii, că vor sfârși prin a ceda.
Albă-ca-Zăpada e astfel pregătită de viol, și la fel corul celor care vor spune că de fapt nu a fost niciodată chiar așa de albă sau că, în loc de „nu“, a spus „da“ la momentul oportun.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
