Fata in fata, regizorul Alexandru Tocilescu si actorul Ion Caramitru, directorul Teatrului National "I.L. Caragiale", se confrunta din nou cu Shakespeare si ne prezinta "Eduard al III-lea", un spectacol ce poate fi considerat eveniment cultural. Regizorul crede ca societatea nu ne ofera decat pilde de minciuna, de inselare a cetatenilor, si e nevoie de un spectacol care sa trezeasca oamenii. Interpretul lui Eduard, Ion Caramitru, afirma ca spectacolul are virtuti care pot cuceri chiar si publicul strain.
Alexandru Tocilescu :"Cred in nevoia de cultura"
» "Eduard al III-lea" este o piesa atribuita lui Shakespeare de specialisti abia in ultimul deceniu. Ai optat pentru ea deoarece este o premiera absoluta la noi sau te-a provocat tematic subiectul istoric?
– M-am hotarat sa pun in scena "Eduard al III-lea" in momentul in care am citit piesa pentru ca mi s-a parut ca problemele pe care le dezbate – si anume onoarea, cuvantul dat, respectul fata de juramant si individ – sunt lucruri care au apus in Romania, au disparut. Societatea nu ne arata astazi decat pilde de minciuna, de incalcare a cuvantului, de inselare a oamenilor, de necinste. Cred ca sunt importante pentru cei de astazi spusele lui Shakespeare, si oamenii nu trebuie sa ignore ca artistii nu i-au uitat. Mai exista in cultura si oameni care nu au uitat publicul, si cred ca spectatorilor li se cuvine sa aiba contact cu idei si idealuri inalte pentru ca viata pe care ne-o prezinta televiziunea, media in general, este in alta parte decat acolo unde ar trebui sa fie. Poate ca ma consider pe nedrept un moralist, dar la un moment dat e nevoie si de un moralist, care sa incerce sa trezeasca in oameni si altceva decat interesul pentru familia Columbeanu, sau pentru graviditatea Andreei Marin, sau cum isi creste copilul Mihaela Radulescu, persoane onorabile de altfel, dar care nu cred ca trebuie sa fie in permanenta in centrul atentiei unei intregi societati romanesti.
» Unii spun ca spectacolul ar fi putin cam lung, trei ceasuri si jumatate. De ce nu te-ai aliniat "trendului" regiei noastre de a face "o adaptare", "o versiune scenica" mai scurta, si l-ai respectat pe Shakespeare?
– Foarte simplu! Aceasta piesa este pentru prima oara auzita si vazuta pe scena in Romania. S-au jucat doar doua spectacole in Anglia si e necunoscuta pe continentul european. Cand aduci pentru prima oara un text in fata publicului, nu ti se pare normal sa-l prezinti in intregime? Sa preferi sa ai chiar lungimi, sau chiar neimpliniri artistice, dar sa-i oferi spectatorului un text integral, ca sa-si faca o idee despre el. E atat de slaba si modesta cultura la noi, incat o piesa de Shakespeare trebuie cunoscuta asa cum e. Am avut ca dorinta principala informarea culturala a publicului. Nu e prima oara cand fac acest lucru. De ani de zile incerc sa aduc in fata publicului, integral, texte necunoscute: "Elizaveta Bam" e un exemplu – Daniel Harms nu a fost jucat in Romania –, "Oblomov" n-a fost jucat aici si extrem de putin in toata lumea, "Poate Eleonora" de Gelu Naum – niciodata jucat in Romania, sa ne aducem aminte de "Barbu Vacarescu" si… atatea alte texte pe care am dorit sa le prezint publicului ca niste valori culturale dramaturgice. Daca acest aspect impieteaza asupra lungimii spectacolului, putin imi pasa. Eu vreau sa informez oamenii. Poate dorinta mea e ridicola in fata confratilor regizori care doresc sa-si prezinte propriul show. Eu am ales alt drum. Voi aduce texte de valoare integrale.
» Si tu ai insa propriul show, pentru ca spectatorii nu trebuie sa creada ca il vor vedea pe Shakespeare cu al sau Eduard in imaginile specifice secolului XIV, ci un Shakespeare apropiat de lumea lor, ca imagine vizuala…
– Eu fac teatru vizual. Eu am invatat de la profesorul meu, David Esrig, ca teatrul este imagine. Poate ca intre timp lucrurile s-au schimbat, invataturile domnului Esrig s-or fi demodat, poate ca astazi teatrul este sex, poate ca teatrul este sevraj sau alcool. Eu nu stiu, sunt un domn in varsta, asa am invatat sa fac teatru si asa il fac!
» Ce dificultati ai intampinat in punerea in practica a conceptului tau teatral?
– Dificultatile au fost cele ca ar fi lungi momentele de poezie care n-ar duce mai departe actiunea piesei, sau situatii greu de reprodus in scena, cum sunt bataliile sau povestirile despre ele. Am ajutat cu imagini totul si, oricum, Razboiul cu "R" mare este unul singur, indiferent cand se petrece. Imi e egal ca e in Irak sau in Franta secolului XIV, Razboiul este un cataclism, este un tavalug necrutator, e mai rau decat un cutremur. Am ales sa ilustrez razboiul cu forme variate de imagini specifice lui, de la reproduceri pe computer ale unui joc de-a razboiul la elemente de film documentar, la benzi desenate, la desene animate, la tot ce poate sa-mi evoce raul, furia razboiului, moartea si distrugerea. Eu, ca regizor, sunt poate ilustrativ, imi place sa se si vada ce vorbim pe scena. Intotdeauna am facut teatru vizual, teatru de imagine.
» Dar jazz-ul ca… ilustratie muzicala in "Eduard"?
– Este inca o limpezire a sugestiei perenitatii si contemporaneitatii piesei. N-am folosit rock, pentru ca jazz-ul este el insusi o confruntare. Jazz-ul este o muzica in care confruntarea exista in insasi structura sa intima. Nu este o armonie, produce dizarmonii, iar in scena oamenii se infrunta mereu. Multe piese, chiar si instrumentale, au fost alese pentru ca ele contin sugestii existente in text.
» Structura piesei cu inceputul dedicat dragostei, pasiunii si cea de-a doua parte dedicata, integral, razboiului poate isca nedumeriri?
– Piesa este foarte desteapta. Nu e tezista. Teza se extrage. Impulsurile om-divinitate se dau fara a fi explicate. Ele vin ca in viata, ca raspuns al unei fapte facute candva. E un arc, in piesa, intre partea intai si cea de-a doua. In prima parte, regele incearca in mod indirect sa-i faca rau lui Salisbury seducandu-i nevasta, si promite chiar ca il va omori pentru a fi liber in dragoste. Cuplul Salisbury e perfect reprezentat in partea intai de contesa, apoi in cea de-a doua de conte, ei sunt insa o unitate. Raspunsul raului pe care regele a vrut sa i-l faca lui Salisbury se intoarce cand acesta il anunta pe Eduard ca fiul i-a fost ucis. Vestea rea se dovedeste a fi gresita, cum si dragostea lui Eduard fata de contesa era gresita. Dar suferinta i se provoaca regelui prin vestea presupusei morti a fiului, i se raspunde intr-un fel biblic, la nivelul "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". si nu trebuie uitat un lucru esential. Spre deosebire de tot ce ne parvine pe diferite canale, tot ce se intampla in "Eduard al III-lea" este adevarat. Stramosii stramosilor lui exista. Chiar si blazoanele sunt adevarate. Dupa 600 de ani, sa spui lucruri adevarate, sa vii cu personaje adevarate inseamna o istorie vie, nu o fictiune banala. Nu e vorba aici de Ileana Cosanzeana si Fat-Frumos. Cred in nevoia de cultura adevarata. Ma intereseaza mai mult cultura neamului, a poporului, decat realizarea la parametrii de varf a propriilor productii fanteziste. Sa fie asta greseala mea!
Ion Caramitru: "Spiritul lui Shakespeare se simte foarte bine"
» Te intalnesti din nou cu Shakespeare in regia lui Alexandru Tocilescu, dupa doua decenii de cand l-ai jucat pe Hamlet…
– In 1985 a fost premiera cu "Hamlet", care s-a jucat pana in 1992; ultimele spectacole au avut loc la Teatrul Odeon, la Paris. Spectacolul a fost vazut si de Monica Lovinescu si de Cioran. Am avut cronici extraordinare. Am jucat "Hamlet" de doua sute de ori, cred ca este un record…
» Acum il interpretezi pe Eduard. Ce deosebiri exista intre aceste doua formule de spectacol-eveniment cultural, "Hamlet" si "Eduard al III-lea"?
– Evident, sunt doua – personajele foarte diferite si, desigur, tratamentul scenic solicita vizualizari diverse. Sa nu uitam si ca premiera cu "Hamlet" avea loc in plina dictatura ceausista, spectacolul se constituise intr-un avanpost de rezistenta la sistem. Spectacolul dura cinci ore, nu se taiase nici un cuvant, si lumea venea sa-l vada, stand in frigul salilor de teatru de atunci, pentru ca respira un aer curat. Era un spectacol datator de speranta. Spectacolul mai avea o virtute extraordinara, folosea o traducere violenta, dorit contemporana, facuta chiar de noi si apoi slefuita de Nina Cassian. Spectacolul de astazi cu "Eduard" se inscrie intr-o alta familie de personaje, ce au legaturi, daca ma pot hazarda, cu "Richard al III-lea", cu "Romeo si Julieta". E vorba de un alt personaj si, desigur, o alta viziune a regizorului, solicitata de text.
» Propunerile regizorale ale lui Alexandru Tocilescu ti-au ridicat dificultati pentru interpretare?
– Noi obisnuim sa ne certam foarte des, pe solutii, pe moment. S-a intamplat si la "Hamlet", si la "Antigona", a fost la fel ca acum. Dar eu lucrez foarte bine cu el, si el lucreaza, cred, bine cu mine, iar rezultatele se vad. Intalnirile dintre regizor si actor sunt de multe ori la fel ca a noastra, sa ne amintim din trecutul teatrului romanesc de relatia sahighian-Vraca. Pentru mine n-a fost usor acest spectacol, luand in calcul si rigorile teatrului de astazi. Dupa parerea mea e prea lung spectacolul, asta si pentru ca ma solicita fizic si – de ce sa mint – ma oboseste. Sunt foarte bucuros de partitura primei parti, cu inflexiuni originale si cu o prospectie psihologica intr-o lume care ne intereseaza. Spiritul lui Shakespeare se simte foarte bine. Am putea cataloga piesa drept una patriotica, nationalista. Englezii sunt superiori tot timpul francezilor, doar e scrisa de un englez!
» Cu ce ai vrea sa ramana publicul dupa ce pleaca de la spectacol?
– Buna si grea intrebare. As vrea sa ramana cu ceea ce si-a dorit si Shakespeare: punerea in evidenta a naturii umane intr-o anumita conjunctura si modul in care fiinta intima a omului trebuie sa reactioneze pana la urma. In partea intai, Eduard deraiaza de la scopul lui principal cand se indragosteste fulgerator de contesa de Salisbury, si aici am avut multe discutii. Eduard il invoca tot timpul pe Dumnezeu cand este in incurcatura, si atunci poate si diavolul ar putea sa aiba contributia lui in dragostea la prima vedere, ceea ce vroiam sa se lamureasca in plan secund, pentru justificarea nebuniei sale. Totusi, firesc, omul poate ajunge la o astfel de intamplare. Partea cea mai grea a rolului este insa momentul brusc al schimbarii lui Eduard, al trecerii de la dragoste la razboi. Desigur ca femeia ar vrea sa-si taie gatul, dar trezirea la realitate in fata unui asemenea soc e teatrala si trebuie justificata psihologic profund. Ea dispare dupa prima parte, dar apare sotul, se porneste razboiul. Exista in interpretare o detasare necesara, pentru ca daca s-ar fi jucat sentimental, de pilda, prima parte nu mai avea efect. In partea a doua, spre sfarsit, cand vine regina, sotia lui Eduard, lucrurile si cauzele lor se explica, dar mie mi se pare prea scurta scena. Desigur, problemele onoarei, ale cuvantului dat sunt majore in piesa. In partea a doua, incrancenarea cu regele Frantei, luptele duc regizoral la inserturi cinematografice, realizate pe computer, ori desene animate care imping mai departe o detasare fata de evenimente.
» Ca director al Teatrului National, care ar fi "promisiunea" ta, cuvantul dat pe care trebuie sa-l respecti?
– In primul rand, reprofesionalizarea teatrului. Teatrul National din care am plecat ingrozit in 1965, ce era populat de mari actori, m-a speriat. Nu se juca justificat, se juca pe arii, fiecare actor isi sustinea aria. Nu se intampla ceea ce la "Bulandra" era sclipitor, "reteatralizarea teatrului", incercarea de a aduce magie realismului, de unde si definitia lui Liviu Ciulei – "teatru al realismului magic". scoala de teatru propusa de Ciulei m-a facut sa o iau de la capat, de parca nu jucasem pana atunci o serie de roluri importante la National. M-am reintors la National, unde aceasta scoala nu exista, cu exceptii, cand un regizor bun se vede ca facea si scoala. De exemplu Ion Cojar, care a fost si director la National, si a impus jocul in relatii cu psihologie. In rest, spectacolele Nationalului au ramas la fel de formale. Amintesc ca in acesti ani de cand sunt la directia teatrului, am adus toti regizorii care mi s-au parut importanti pentru reprofesionalizarea colectivului. Am inceput cu Yuriy Kordonskiy, cu care lucrasem, si "Inima de caine" a deschis o cale noua, am incercat sa invit regizorii romani care au lucrat in strainatate cu succes, ma intereseaza sa sparg obisnuinta teatrului de a lucra cu regizorii teatrului, cunoscuti. La ora aceasta, Nationalul bucurestean n-are nici un regizor angajat. Mai promit, de asemenea, un repertoriu de calitate.
» Sa ne intoarcem la "Eduard al III-lea". Ai jucat in Anglia, cunosti publicul englez, il deosebeste ceva fata de cel roman?
– Avem un anume privilegiu, pentru ca traducerea replicilor sporeste valoarea lor si amplifica reactiile publicului. Aspect sesizat si de englezii care, venind la noi, au vizionat spectacole cu piese de Shakespeare. La ei e textul sfant in limba lui Shakespeare mai veche. Am jucat acum "Eduard", doua spectacole pentru publicul invitat, si s-au vandut doar locurile de la balcon. Aseara, am jucat la public platitor si le-a placut. De vineri, 1 februarie, vom incepe sa stim daca va fi un succes de casa, pana acum insa biletele s-au vandut si discutiile avute aratau ca tuturor le-a placut, cu mici exceptii privind lungimea reprezentatiei, sau observatii cu privire la unele interpretari. In general, mi s-a vorbit la superlativ despre reprezentatie, iar personal ma simt foarte bine in acest spectacol. Am muncit mult, dar am o mare satisfactie in acest nou rol din Shakespeare. Spectacolul are virtuti care pot cuceri si publicul strain, regia are amplitudine, eleganta, profunzime, decorul lui Buhagiar este extraordinar. Sunt forte mari implicate aici si, evident, este un spectacol care ridica prestigiul Teatrului National.
