20.1 C
București
joi, 25 iulie 2024
AcasăSpecialPicioarele şi creierele Indiei

Picioarele şi creierele Indiei

Luna trecută, am vizitat Clinica Jaipur Foot din New Delhi. Poate că aţi auzit de Jaipur Foot. Este în acceaşi măsură o invenţie – o proteză de picior realizată din materiale ieftine costă aproximativ 45 de dolari (faţă de 8.000 dolari pentru o proteză identică în Statele Unite) – şi o reţea internaţională de clinici low-cost, care a ajutat mai mult de 1.300.000 oameni cu membre, cârje şi proteze.

Mă aşteptam să arate ca un spital – cu femei alergând de colo-colo în uniforme albe, doctori cu stetoscoape şi, desigur, cu paturi de spital. În schimb, am dat peste o dugheană, arăta mai mult a atelier în care mecanicii dezasamblează motociclete.

Câţiva  oameni cărora le lipseau picioarele îşi aşteptau rândul pe o bancă, alţii şchiopătau sau se plimbau dintr-o cămăruţă în alta, de la evaluare, la potrivire şi testare. În total, erau aproximativ 50 de clienţi (care nu au plătit nimic) în cinci camere înghesuite, plus o curte plină în care se aflau încă şase boxe. În acele boxe, aproximativ 12 oameni modelau cauciuc şi plastic, introducând picioarele false în autoclave şi întinzând batoane de plastic topit peste matriţe, pentru a crea monturile care vor asigura legătura între proteze şi picioarele amputate.

Am stat acolo câteva ore, timp în care am urmărit trei pacienţi care au trecut de la stadiul potrivirii la testul mersului cu noile proteze. Un doctor îi privea critic, în timp ce pacienţii îşi probau noile membre. Unul încă şchiopăta, aşa că doctorul a examinat proteza şi montura şi le-a trimis  înapoi la boxe. 15 minute mai târziu, omul mergea normal.

Pierderea membrelor este o mare problemă în India. Cele mai multe persoane îşi pierd picioarele din cauza accidentelor de maşină, deraierilor trenurilor supraaglomerate, autobuzelor şi camioanelor. Dar mai sunt şi poliomielita (acum eradicată, însă mulţi încă suferă de pe urma efectelor ei), diabetul, conflictele sociale şi alte cauze – 10 milioane de oameni în total au probleme cu membrele.

În excursia mea, înainte de clinică, am vizitat o echipă care elabora o programă pentru instalatori (mai multe despre asta găsiţi mai jos).  Aşa că acum, mă întreb, de ce să nu oferim cursuri pentru persoanele cu membrele amputate, ca să se poată întoarce cu uşurinţă la noile lor vieţi? Dar, în realitate, ei nu se întorc la „noi” vieţi. Acum, fiind capabili să meargă normal, se întorc la vechile lor locuri de muncă. Un deţinător de proteză Jaipur Foot este atlet, un altul este dansator.

Dar cei mai mulţi nu au avut cariere. Probabil că, în cele şase luni care se scurg de la amputare la ataşarea protezei, cineva ar putea să le aranjeze nişte cursuri de calificare, precum cursurile de instalator (mă îndoiesc că mulţi oameni ar pierde intenţionat un membru ca să beneficieze de un curs gratuit).

Un astfel de plan se mulează şi pe noua direcţie în care se îndreaptă India, de a încerca să identifice sursa unei probleme, în loc să găsească o soluţie (ineficientă) pentru rezultatul final. Într-adevăr, în ciuda situaţiei politice şi economice a Indiei, marele ei atu – expertiza în domeniul serviciilor – ar fi mai eficient folosit în dezvoltarea ţării.

Este un truism faptul că China este locul potrivit pentru găsirea mâinii de lucru ieftine, în timp ce India este casa serviciilor ieftine – call-center-uri, citirea cu raze X şi aşa mai departe. Până acum, indienii şi-au folosit expertiza în beneficiul clienţilor străini şi al afacerilor interne, dar  acum a crescut interesul autorităţilor pentru implentarea acestei expertize în beneficiul public. Asta include miracolele serviciilor personale – nu numai ale Jaipur Foot, dar şi ale spitalului Aravind Eye. Totuşi, sute de milioane de indieni rămân analfabeţi şi nu sunt calificaţi pentru vreo meserie.

Oamenii de afaceri indieni şi instituţiile încep să sesizeze oportunităţile existente în procesul de căutare al soluţiilor pentru problemele din ţară – lucru care mă duce înapoi la instalatori. Programul de calificare la care mă refer face parte dintr-un proiect mai amplu iniţiat de Universitatea Amrita, fondată de Amritanandamayi Devi (cunoscută ca Amma).

Am fost atrasă la centrul de informatică al Laboratorului Ammachi de un simulator tactil – în esenţă, un dispozitiv care te lasă să direcţionezi presiunea şi vibraţiile (însoţite de un zgomot infernal!), tehnică similară cu procesul tăierii unei ţevi de metal. Dar, de fapt, oricât de atractivă ar fi tehnologia, m-a impresionat mai mult noţiunea de curs practic în sine – decât cursul pentru instalatori – care ar putea să le ofere milioanelor de oameni abilităţi practice, cu costuri mult mai mici decât prţul cursurilor unui liceu de arte şi meserii, în multe alte domenii, precum tâmplăria, pictura ori sudura.

Cursul pentru instalatori îi învaţă pe beneficiari inclusiv cum să repare robineţi, cum să secţioneze instalaţii şi să respecte deontologia meseriei. „Ce este asta?”, am întrebat.

Parţial, deontologia instalatorilor se referă la siguranţă, curăţenie şi la remuneraţia corectă pentru munca unui om, dar şi la respectul pentru instalatori şi demnitatea indivizilor. În India, meseria de instalator este o muncă prost-plătită (pentru că este asociată cu toaletele şi deşeurile umane); în acest context, cursul luptă împotriva acestei prejudecăţi şi încearcă să le insufle mândrie tuturor studenţilor.

Aşa cum se întâmplă, în India, această ocupaţie este încărcată de semnificaţii sociale, iar multe fete nu merg la o şcoală de meserii, întrucât consideră că meseria de instalator nu este potrivită pentru ele. Cursul se adresează deopotrivă femeilor şi bărbaţilor, în condiţiile în care multe instalatoare lucrează în secţiile în care sunt femei – şcoli, spitale şi alte instituţii în care prezenţa bărbaţilor instalatori nu este văzută cu ochi buni sau nu este permisă.

Şi asta e cu instalatorii. Studiile au arătat că filmele online vizionate de cursanţi nu le sunt de prea mare ajutor, dar ele pot forma baza pe care studenţii construiesc ulterior, prin cursuri practice şi exerciţii.

India are mai mult de un miliard de suflete. Provocarea este să te gândeşti la fiecare dintre ei nu ca la o gură în plus de hrănit, ci ca la o minte care trebuie educată şi calificată, care ulterior poate munci şi poate fi angajată. Şi, concentrându-se mai mult asupra cauzelor care determină problemele Indiei, alte câteva milioane de oameni vor fi capabili să stea pe propriile picioare.

Esther Dyson este director executiv al EDventure Holdings, investitor activ într-o varietate de start-up-uri din întreaga lume. Este interesată de tehnologia informaţiei, sănătate, aviaţia privată şi călătoria în spaţiu.

 

Copyright: Project Syndicate, 2012.

www.project-syndicate.org

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă