Jurnalistul Petre M. Iancu scrie, pe site-ul Deutsche Welle, despre realitățile românești.
”Nimic mai zguduitor, în realităţile româneşti, decât destinul uneia din ele. E privată, parţial, de drepturi şi însetată de dreptate, dar n-ajunge vreodată să-şi vadă visul cu ochii. Nu cedează. E stoică şi capabilă. Munceşte, dar nu parvine să-şi organizeze vreodată, eficient, apărarea. Alta, mai disciplinată şi mai unită, pare abonată la a tot câştiga în istorie. E mobilă şi traseistă. Ştie, deşi parţial analfabetă, să-şi prezerve privilegiile, protejându-şi hoţiile din trecut. De pildă banii jecmăniţi prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, (ANPR). Silită de propria incompetenţă şi de un trecut delincvent să fure în continuare, să fure pentru eternitate, încearcă să legalizeze nu doar jaful şi judecata strâmbă, astfel încât hoţii să-i traducă în justiţie pe vardişti, ci şi să perpetueze realităţi paralele, din care una e menită, esenţialmente, s-o justifice.
Ambele realităţi sunt, într-o oarecare măsură, fictive. Valorile lor răsturnate arată, în oglindă, identic, fără să fie realmente. Similitudinea le face mutual compatibile. A asculta poliloghia ministrului justiţiei, Tudorel Toader, reprezentând una din aceste realităţi, în contra şefei DNA şi a procurorului general, exponenţii involuntari ai celeilalte, s-a dovedit o probă de răbdare şi calm. Una reclamând o doză de masochism deloc bine temperat. Nu doar pentru că Toader nu reuşeşte să articuleze decât un discurs chinuit şi chinuitor, angoasat şi angoasant, logic fracturat şi rău structurat, dacă nu de-a dreptul incontinent, lipsit de ingredientele necesare unei luări de poziţie tonice şi coerente. Ci pentru că ilustrează perfect de ce le merge derbedeilor, iar România liberă e, mai mereu, în genunchi. (…)
Le merge, pentru că victimelor lor le ajunge să constate că li se permite să existe în continuare, ca să se bucure, să-şi celebreze euforic victoria şi să-şi calmeze aprehensiunile. Dacă Toader n-a demarat procedura de demitere a celor doi procurori campioni ai statului de drept românesc, nu-i aşa că-i bine? Nu-i aşa că statul de drept a supravieţuit? Că ne putem freca mâinile, pentru că grupului infracţional organizat a început să-i fie frică de furia populară? Sau de ambasadorul american?
Din păcate nu e aşa. Pentru că statul de drept nu funcţionează câtă vreme una din puteri e pusă la colţ şi izolată. De pildă de către CCR în cooperare cu parlamentul, guvernul şi mare parte din puterea a patra, mediatică. Astfel, cine a avut răbdarea să asculte alocuţiunea ”iexpertului” de la timona ministerului justiţiei, s-a văzut silit să asiste la un moment grotesc, de abia disimulată beatitudine. Ea l-a cuprins, deloc întâmplător, pe dregătorul PSD-ist, la evocarea imunităţii de care, conform CCR, au ajuns, ca în republici bananiere, să se bucure miniştrii României. (…) În România lui Valer Dorneanu (șeful pesedist al CCR), drumul către o astfel de democraţie s-a-nfundat, de vreme ce i s-a făcut de petrecanie separaţiei puterilor. Într-o ţară modernă, europeană, competitivă, liberă şi prosperă, aceasta este, fireşte, esenţială. E cu atât mai importantă, cu cât regimul care o detestă violează principiul-cheie al statului de drept mai des şi mai brutal, sau la adăpostul subtilităţilor şi cu menajamente, scopul permanent fiind lărgirea discreţionară a uneia dintre puteri.
(…) Aici, s-ar spune, se închide cercul. Dacă în România cercul vicios n-ar fi înlocuit de tristele şi autistele realităţi paralele. Cele, în parte, mutual indiferente. Şi de coabitarea lor veselă şi pupăcioasă, făcându-şi cu mâna, de la distanţă, în ”piaţa endependenţi”.
Citește comentariul integral al jurnalistului Petre M. Iancu pe site-ul DW.
