De-abia aterizat in toridul Bucuresti, regizorul britanic Peter Greenaway, invitat special al celei de-a doua editii a Festivalului de Film Anonimul, a sustinut o prima conferinta de presa, in luxosul interior al Hotelului Majestic, provocand deliciile putinilor amatori de arta experimentala si postmoderna aflati printre ziaristi. Cel mai experimental dintre cineastii contemporani (aflat, totusi, in mod miraculos, intr-un confortabil mainstream) nu s-a dezmintit, declarand moartea cinematografului si explicandu-si diversele modalitati prin care, cu obstinatie, incearca sa dea raspuns intrebarii: „dar de-acum incolo?”.
La clasica intrebare „De ce ati acceptat invitatia de a veni in Romania”, Greenaway a raspuns ca, din fire, este o persoana foarte curioasa si il intereseaza mult locurile in care nu a mai fost; la intinsa lui experienta, considera festivalurile de film unul din raurile necesare, dar afirmatia trebuie luata cu toata ironia inclusa. Ciudat este ca locul de desfasurare a Anonimului, la Sf. Gheorghe, este locul in care Dunarea se varsa in mare si, astfel, se leaga intr-un mod straniu de obsesia autorului, marturisita in atatea filme, pentru apa si inec! Toata lumea in Occident este curioasa ce se intampla in Europa de Est, sustine Greenaway, care in prezent lucreaza la o instalatie gigantica, pe apa, in Austria si se gandeste, in functie de ce va gasi la Sf. Gheorghe, sa poata extinde proiectul si aici!
Convingerea profunda a cineastului este ca „cinematograful a murit” si chiar, dupa cum vom vedea, el nu a fost prea viu niciodata. Aceasta nu numai pentru ca, in Olanda de exemplu, tara sa actuala de adoptie, se pare ca exista cei mai putini spectatori de cinema. Mai important este ca, pentru generatia foarte tanara, care „o data cu laptele supt a primit si laptopul” (!), filmul prezinta mai putin interes deoarece nu se leaga de cele doua principale revolutii aduse de era internetului: interactivitatea si multimedia; trebuie sa stai timp de doua ore, pe intuneric, inchis intr-o sala, fara a putea sa modifici nimic din produsul care ti se ofera. Peter Greenaway identifica precis anul mortii cinematografului ca fiind 1983, o data cu introducerea telecomenzii si a PC-ului. Este evident ca, in creatiile sale recente, regizorul a incercat sa foloseasca noile mijloace de comunicare, de care este fascinat (de altfel, pentru a va convinge si a vedea un site deosebit, faceti un click pe website-ul sau personal – petergreenaway.co.uk), in asa fel incat, despre trilogia lui Tulse Luper, s-a spus ca arata mai degraba ca o pagina de web! (Cine a vazut filmele din anii '90, precum „Prospero's Books” si „The Pillow Book”, cunoaste pariul sau de a face un film-carte, care sa trebuiasca sa fie „citit” cu video-lectorul precum un volum; iata acum si filmul-website!). Greenaway i-a invitat pe cei care vor vedea cele trei filme, dupa deschiderea de la Sf. Gheorghe, sa discute pe marginea lor.
In opinia cineastului, cinematograful nici nu a fost vreodata o arta autonoma, cu mijloace proprii de expresie: nimeni nu a vazut, in cei peste 100 de ani, cinema adevarat, doar texte ilustrate (totusi, am spune, de la avangarda anilor '20 pana acum, sunt multi cineastii care au incercat sa smulga filmul de alte determinari si sa creeze filmul pur, eventual ca alta forma a artelor plastice, Greenaway nu este decat unul dintre cei mai radicali, de data recenta totusi). Herve Bazin spunea ca cinematograful nu e decat o mixtura de literatura, teatru si pictura, iar Greenaway forteaza un nou limbaj, sa-l numim metacinematograf, care sa fie cinema in sine, nu doar o copie mimetica a altceva. Trilogia Tulse Luper este un manifest personal in acest sens. Nu-i e teama de fraza lui John Cage: „Daca introduci 20% inovatie, pierzi 80% din public”, el e gata sa introduca peste 30%.
Alta fraza memorabila: „Cinema-ul a ajuns in situatia plicticoasa a sahului: toate mutarile au fost jucate si nu poti iesi de pe tabla”. El s-a stricat, e greu sa mai fie reparat, si atunci e mai bine sa fie abandonat, pentru ceva cu adevarat revolutionar. Noile mijloace, legate de Internet, introduc cu adevarat o revolutie esentiala in civilizatia umana. Greenaway se declara la mii de ani-lumina de un cineast naturalist precum Ken Loach, care pretinde ca prezinta adevarul si viata reala in filmele lui. „Valizele lui Tulse Luper” nu sunt o felie de viata, sunt o constructie de care suntem foarte constienti, si din acest punct de vedere filmele lui Greenaway sunt foarte postmoderne.
In opinia lui Greenaway, cinematograful moare din patru motive: tirania textului, tirania cadrului, tirania actorului, tirania camerei. E timpul sa ne insusim afirmatiile lui Picasso – „Eu nu pictez ceea ce vad, pictez ceea ce gandesc” – si Eisenstein – „Walt Disney este singurul creator adevarat al artei filmului” – si sa cream un cinematograf pentru ceea ce gandim, nu doar pentru ceea ce vedem. „Tulse Luper” se doreste a fi un nou inceput pentru asa ceva.
Construita in jurul numarului 92 (numarul atomic al uraniului), trilogia a necesitat 92 de actori din lumea intreaga, si astfel a ajuns la Marcel Iures, ale carui filme britanice si americane le vizionase. Intrebat despre relatia sa speciala cu muzicianul Ian Dury, fost coleg al sau la scoala de arte plastice, Greenaway a reamintit ca a colaborat si cu alti muzicieni foarte importanti: Brian Eno, Peter Gabriel, Michael Nyman. Pentru prezent asteapta o sugestie, si am propune Radiohead, artistii mainstream care practica cea mai de avangarda muzica in momentul de fata. Colaboreaza si cu muzicianul roman, stabilit la Londra, Alex Balanescu, asteptat la randul sau la Sf. Gheorghe in a doua jumatate a saptamanii!
