Trebuie demolată din start trăsnaia cu „pensie privată“. Conform art. 1 alin. 2 din Legea 411/2004, este vorba de Pilonul II din sistemul de pensii, adică de pensie publică administrată privat.
E vorba de capitalizare sau de investirea capitalurilor de administratori. Cum spune la Art. 35: „(1) După aderare sau repartizare, participanţii sunt obligaţi să contribuie la un fond de pensii şi nu se pot retrage din sistemul fondurilor de pensii administrate privat pe toată perioada pentru care datorează contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii (…)“.
Pentru a face sustenabilă povara pensiilor, legea din 2007 a prevăzut lucruri bune, chiar dacă perfectibile. În primul rând, transferul către terțe entități al banilor. Banii nu mai ajung la Guvern, care și-a băgat mâna până la cot în banii pensionarilor, ci direct în niște fonduri administrate în numele pensionarilor viitori. Acest lucru face să dispară alchimia la care apela orice ministru de Finanțe: pentru a mai petici sacul cu pensii care stătea să crape sub presiunea plăților, prevedea prin Legea Bugetului un articol prin care să “compenseze“ fondul cu banii celor de azi. Economiștii îl numesc transfer intergenerațional.
În al doilea rând, capitalizarea este fix aceea despre care urla Asociația pentru Pensiile Administrate Privat. Chiar în condiții de criză economică, mai pe scurt dincolo de tot tărăboiul, s-au “băgat“ 28,2 miliarde de lei și s-au obținut 35,1 miliarde lei. Dacă banii mergeau la stat, capitalizarea era inexistentă, deci adio aproape 7 miliarde de lei diferență. Problema e că spunem adio și la o parte din cele 28,2 miliarde, pentru că Guvernul poate folosi banii după ce pune mâna pe ei pentru „plombarea“ deficitului, care a crescut până la 18-25 miliarde lei, în funcție de an.
În al treilea rând, dacă Guvernul este atât de îngrijorat în ceea ce îi privește pe viitorii pensionari, să dezvolte în primul rând legislația – care trebuia gândită deja de 10 ani – despre modalitatea în care se vor plăti pensii din aceste fonduri administrate privat. Da, ați auzit bine: în stilul nostru obișnuit, de jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop, varianta birocratică, avem doar bucățile legislative privind acumularea fondurilor și nu avem până în prezent modalitatea prin care se pot plăti pensiile. Desigur, asta nu preocupă pe niciunul dintre vajnicii domni care vorbesc despre randamente comparative – în condițiile în care nu au dat legile respective, ce ar fi de comparat? Comisioanele, dacă le comparăm sec, procentual, sunt printre cele mai mici din Europa. Altă întrebare!
În al patrulea rând, ce va face statul dacă va prelua tot sistemul – pe lângă gestionarea proceselor internaționale de miliarde de euro, procese gen Roșia Montană – pentru fiecare fond administrat privat desființat? Gestionarii de fonduri din sume destinate pensiilor sunt, în general, contabili, experți financiari, modelatori, microeconomiști, oameni capabili să gestioneze cifre, oameni capabili să gestioneze mari bugete, oameni cu experiență de investiții de miliarde sau măcar de sute de milioane. În loc de aceste capabilități, avem niște tăntici nervoase de cele mai multe ori, în multe oficii de pensii din țară, angajate la agențiile din Ministerul Muncii. Deși am întâlnit și mulți oameni profesioniști, meseria de funcționar la oficiul de pensii este diferită de meseria de manager de investiție.
Care ar putea fi soluțiile? De bun-simț, ne-ar trebui o modelare până în 2040 a întregului sistem de pensii, similară modelului din Marea Britanie. Acolo, niște statisticieni vajnici, împreună cu niște econometricieni cu niște ochelari cu rame groase, au compus un model prin care știu exact câteva lucruri: a) care va fi costul total pe care țara respectivă va trebui să-l suporte în fiecare an; b) care este pensia medie care va putea fi plătită de sistem; c) care sunt principalele riscuri asupra sustenabilității sistemului de pensii. Aceste modelări trebuie făcute cu atenție, întrucât de ele depinde viitorul câtorva milioane de oameni, iar deciziile ar trebui să se ia doar după un astfel de exercițiu.
Următorul lucru – un sistem de conturi individuale, chiar dacă tranziția va fi dificilă. Practic, statul român trebuie să scrie de pe acum și să-și asume în mod legal niște obligații față de pensionarii viitori, iar dacă nu poate oferi o pensie decentă în viitor, e mult mai bine să anunțe acest lucru de pe acum, astfel încât pensionarii să-și poată găsi soluții individuale sau, eventual, să contribuie suplimentar în perioadele când câștigă mai mult. Motivul este că singura măsură pozitivă luată în această perioadă – aceea prin care românii din străinătate pot contribui la sistemul de pensii pentru a-și completa vechimea în muncă dacă au avut un parcurs semnificativ în România – este mai mult decât compensată de găurile lăsate de diversele majorări nesustenabile.
Mai apoi – apăsătoarea problemă a pensiilor “speciale“. Acestea sunt pensii acordate unor categorii de persoane care au ocupat locuri de muncă speciale sau erau demnitari, precum foști ofițeri de informații, foști diplomați, foști polițiști, foști militari și foști politicieni, mai nou și șoferi de parlamentari. Având în vedere că Guvernul a extins în mod constant lista persoanelor care au dreptul la aceste pensii speciale, aceasta a pus o presiune incredibilă asupra fondului de pensii.
În prezent, România are aproximativ 5,2 milioane pensionari, cu o pensie medie de 1.000 lei/lună. Dintre aceștia, peste jumătate primesc pensia minimă de 520 lei/lună. La celălalt capăt al spectrului, beneficiarii pensiilor speciale sunt în număr de 163.000, iar beneficiile lor cumulate sunt evaluate la aproape o cincime din totalul fondurilor.
Având în vedere această realitate, o mare parte din bugetul național se îndreaptă către pensii, forțând micșorări ale sumelor destinate investițiilor în infrastructură și în alte sectoare critice.
Sistemul va crăpa la următoarea criză economică, atunci când încasările din CAS vor scădea sub limita de avarie.
