Nichita Danilov a debutat devreme, in 1980, inainte de a implini 30 de ani, in anul in care intrau in literatura Matei Visniec, Traian T. Cosovei, Liviu Ioan Stoiciu si, nu in ultimul rand, Mircea Cartarescu. Volumul lui, „Fantani carteziene”, a primit premiul Uniunii Scriitorilor si astfel drumurile i-au fost deschise.
Dintre toti congenerii sai, cel mai apropiat pare sa-i fie Visniec. Inca de la primul volum, Nichita Danilov s-a dovedit un meditativ, care si-a travestit apetenta pentru filozofie in poeme cu o butaforie redusa, fiind uneori chiar monocromatic sau apasand doar pe cateva clape obsedante. Atractia pustiului, a neantului, dar si a arlechinului care gesticuleaza tragic in fata a ceea ce nu intelege l-au urmarit constant de-a lungul creatiei.
La Editura Paralela 45 ii apare o foarte frumoasa antologie de poezie 1980-2004, intitulata „Ferapont”, postfatata de Ion Bogdan Lefter si continand si importante referinte critice, de la Eugen Simion pana la Mircea Mihaies. Anul trecut i-a aparut si un roman, „Talpi”, la Polirom, roman bine primit de critica, in care prozatorul nu se desparte mult de poet, inventand situatii simbolice, dar intr-o oarecare masura si parodice.
Poemele din antologia de fata sunt deschise de un argument al poetului, din care am retinut aceasta imagine tulburatoare: daca avem in fata un camp nesfarsit, iar in mijlocul acestuia se afla o masina de scris si pe clapele acesteia avem grija sa presaram graunte, toate pasarile cerului vor fi tentate sa vina sa manance. Oare ce poem s-ar scrie astfel? Ar fi vorba doar de hazard sau de o regula a duhului care poate realiza cele mai neasteptate asocieri de cuvinte si produce astfel versuri fara pereche? Mai jos, poetul se intreaba: „Ce este oare altceva sufletul decat o colivie goala prin care patrunde duhul creatiei?” Daca nu ar fi scris in viata lui nici un vers, doar prin acestea citate ar fi avut locul lui de necontestat in peisajul liricii noastre.
In mod ciudat insa, desi inclinatia spre expresionism a atras repede atentia, chiar de la primele sale carti, poetul a stiut ca in timp sa distileze in ceea ce a scris si o dispozitie ludica, urmuziana, dar care nu se topeste in placerea simplei gratuitati, ci pana la urma reda acelasi sentiment al incomprehensiunii disperate. „Bunicul meu Ferapont a fost inmormantat in cutia/ unui foarte vechi orologiu/ pe care un mare general austriac l-a uitat/ intr-un tren, in timpul primului razboi mondial”. Joc, dar si intuitia absurdului care poate paraliza cele mai inzestrate minti.
Poezia lui este deschisa oricarei interpretari si, ca orice poezie de valoare, va vorbi de-acum incolo multor generatii. Cel mai bun Nichita Danilov este de gasit in versurile simple, care nu sunt nici moderniste, nici postmoderniste, expresioniste sau suprarealiste, ci se nasc spontan, fara nici un calcul prealabil si nici o teorie care sa le fundamenteze. Este, in fond, biruinta poetului pe deasupra modelor si a criticilor.
