9.9 C
București
duminică, 25 februarie 2024
AcasăSpecialPe când un examen de conștiință al islamului?

Pe când un examen de conștiință al islamului?

Când Papa Ioan Paul al II-lea a invitat Biserica, cu tot clerul și credincioșii ei laici, în scrisoarea apostolică „Tertio millenio adveniente“ (1994), la o examinare a conştiinţei pentru „intoleranţa şi folosirea violenţei în serviciul adevărului“ din trecut, în particular de către  inchizitori și cruciați, nu a presupus că el însuşi sau oricare dintre cei cărora li se adresa s-ar fi aflat în asentimentul lui Torquemada sau ar fi putut vota pentru exterminarea ereticilor în cadrul unui tribunal inchizitorial. El a vrut totuşi să sublinieze că există ceva din zelul Bisericii Catolice pentru adevărul doctrinar care poate conduce/a condus la fundamentalismul şi violenţa represivă ale Inchiziției. Altfel spus, chiar dacă un bun catolic e de obicei străin de fanatismul intolerant al Inchiziţiei, există ceva inevitabil catolic în fundamentalismul inchizitorial pentru care Biserica Catolică în întregul ei ar trebui să-şi facă un examen de conştiinţă.

Pentru un catolic, examenul de conştiinţă este un exerciţiu cotidian, pornind de la premisa că este o fiinţă failibilă, ce are nevoie de o „purificare“, o luptă cu propriile vicii şi o îndreptare permanentă. La rândul ei, Biserica – ca entitate colectivă – este umană şi failibilă, având nevoie de o întremătoare revizuire (periodică) a propriilor sale derapaje și excese.

În zilele noastre, în care abundă mai curând intoleranţa şi fanatismul celor care se revendică de la islam şi Profetul Mahomed (Statul Islamic, Al Qaeda etc.), auzim în principal mai multe interpretări ale responsabilităţii comunităţii musulmane pentru crimele şi barbariile islamiștilor. Una dintre variante, adoptată şi în discursurile preşedintelui Obama, este că Statul Islamic nu ar avea nici o legătură cu islamul, că în realitate n-ar fi deloc „islamic“. O alta este că foarte mulţi musulmani sunt la rândul lor terifiaţi de fundamentalismul terorist al propriilor co-religionari – ceea ce e foarte credibil, dacă ne gândim numai la urile sectare ale salafiștilor împotriva musulmanilor „diferiţi“. În fine, o alta este că islamul ar avea nevoie de un „iluminism“ care să îl transforme într-o religie modernă, întrucât formele în care este de multe ori înțeles și practicat sunt retrograde şi arhaice.

Să le discutăm pe rând. În primul rând, este fals că Statul Islamic n-ar fi deloc islamic. El valorifică mitul vechiului califat şi poartă un „război sfânt“ ce se legitimează prin evocarea perioadelor belicoase din viața Profetului. În plus, toate fragmentele extrase din Coran şi profesiunea de credinţă islamică ale SI nu sunt o irealitate, chiar dacă aderenţii săi cultivă mai curând o ideologie fanatică, ce duce la ură primitivă, decât o credinţă religioasă ale cărei roade sunt pietatea, iubirea și compasiunea. Dar este o ideologie ultra-islamică, aşa cum fundamentalismul inchizitorial a fost o ideologie ultra-catolică. În al doilea rând, este limpede că, deşi foarte mulţi musulmani sunt străini de islamism şi fundamentalism islamic, mulţi alţii (luptătorii jihadişti din Siria, fanii SI din Occident ce pregătesc, de multe ori cu succes, atacuri teroriste împotriva populaţiei civile, profitând de securitatea anemică din țările europene şi de o presă tandră și împăciuitoare, ce le justifică actele pe baza „depresiilor“ şi „frustrărilor“ personale) sunt foarte sensibili la îndoctrinarea salafistă. Cei care devin „sectanţi“ salafişti nu fac decât să absolutizeze nişte fragmente extrase, de multe ori fără a ţine cont de contexte istorice şi culturale, din aceeaşi carte sfântă respectată de orice bun musulman. În al treilea rând, miopia faţă de schimbarea contextelor culturale, în raport cu lumea tribală în care a trăit Profetul, în care războiul nu era chiar „ultima soluţie“, e într-adevăr un argument pentru nevoia unui „iluminism islamic“ care să situeze lucrurile în raport cu momentul lor istoric. De pildă, în protestantism şi catolicism se acceptă că obligaţia femeilor de a intra în biserică cu capul acoperit este anacronică, fiind adecvată contextului în care a formulat-o Sf. Pavel, dar nu şi epocii contemporane. O femeie care lucrează, de pildă, într-o metropolă modernă, la o companie care impune o ţinută „business“ ar trebui să poarte permanent în geantă un batic pentru a putea intra într-o biserică, în raport cu litera Sf. Pavel. Bisericile creştine au însă mai multă îngăduinţă faţă de convenţiile vestimentare moderne şi pentru că, într-adevăr, creştinismul nu este o religie a cărţii („litera ucide, spiritul dă viaţă“) în aceeaşi măsură ca islamul sau chiar iudaismul. Isus însuşi a fost acuzat de blasfemie pentru că încălca Sabatul şi alte obligaţii scrise în Torah. Dacă femeia îmbrăcată „business“ intră în biserică să se roage pentru un copil sau un prieten bolnav, rigorismul de a-i pune piedici seamănă cu furiile fariseilor indignaţi că Isus vindeca bolnavi în timpul Sabatului.

Citește continuarea textului pe Contributors.ro

 

 

Cele mai citite

Fiul lui Eduard Novak, fost ministru al Sportului, implicat în accident

Edvard Novak, fiul cel mare al fostului ministru al Sportului, Eduard Novak, a fost victima unui accident rutier, în timp ce se afla la...

Volodimir Zelenski anunță că Ucraina a pierdut peste 31.000 de soldați în cei doi ani de război

Preşedintele Volodimir Zelenski a declarat duminică, într-o conferinţă de presă, că 31.000 de soldaţi ucraineni au fost ucişi în cei doi de la declanşarea...

Învingătoarea Soranei Cîrstea a mers până la capăt! Jasmine Paolini, campioană la Dubai

Italianca Jasmine Paolini a câştigat turneul WTA 1.000 de la Dubai, după ce a învins-o în finală pe rusoaica Anna Kalinskaia, în trei seturi,...
Ultima oră
Pe aceeași temă