Liderul PNL, care îşi domină ograda pseudoliberală aidoma unui cocoş furios, a decretat că subiectul trecutului lui Dan Voiculescu este, de-acum, unul închis pentru PNL – în pofida deciziei Curţii Supreme de a menţine verdictul de colaborare a acestuia cu fosta Securitate. Adriana Săftoiu şi Ludovic Orban ar face, aşadar, bine să se aştepte la repercusiuni – mai ales dacă au de gând să crâcnească în front şi pe viitor. „Uno duce, una voce”, vechiul slogan al fasciştilor italieni, pare a fi devenit între timp motto-ul zilei în PNL.
Profesorul Andrei Marga, expert în ideologiile totalitare ale nazismului şi comunismului, ar avea, desigur, destule de spus pe această temă, dar în urma edictului decretat de Antonescu va fi fost, probabil, mai degrabă uşurat – altfel s-ar fi putut trezi chiar pus în situaţia să aducă niscaiva argumente în favoarea indispensabilităţii lui Voiculescu în cadrul Uniunii Social-Liberale sau să accentueze rolul profund constructiv pe care turnătorul l-ar putea juca într-o Românie construită după chipul şi asemănarea domnilor Ponta şi Antonescu.
Nici de cealaltă parte, la pedelişti, peisajul nu se prezintă mult mai ademenitor – aducând, vag, a cimitir politic. Teodor Baconschi a solicitat, cu francheţe, variilor aripi şi aripioare ale PDL să aibă decenţa de a-şi conduce dezbaterile privind viitorul partidului după regulile elementare ale bunului simţ – dând, în plus, de înţeles că reformatorii din partid i-au dat cu flit. Baconschi a mărturisit că micul grup al reformatorilor a acţionat nesolidar cu el, excluzându-l din start – aspect care nu-i onorează defel pe reformişti. Autosuficienţa ar explica, într-o mică măsură, de ce anume grupul continuă să conteze atât de puţin în PDL. Dar Baconschi nu s-a sfiit să dezavueze modul în care vechea gardă a PDL a găsit de cuviinţă să-şi insulte reformatorii. Radu Berceanu a fost pe departe cel mai ofensator: a amintit lumii întregi că Monica Macovei a fost procuror în perioada antedecembristă, în timp ce domnia sa se opunea de zor regimului ceauşist, având de luptat cu diverse instituţii ale statului. Eforturile sale de discreditare a Monicăi Macovei au fost nu doar neconvingătoare, ci de-a dreptul puerile.
Doamna Macovei este departe de a fi singura persoană care a deţinut o funcţie secundară în perioada regimului comunist, în schimb se numără printre puţinele persoane care, din 1989 şi până în prezent, s-au luptat constant pentru implementarea unor reforme democratice – atât de puţin gustate de disidenţi de tagma lui Berceanu. Autointitulatul „taliban” poate să ragă cât vrea – dacă Monica Macovei s-ar fi compromis cu adevărat în perioada anilor 1980, nenumăraţii ei adversari ar fi scos de mult la lumină toate detaliile sordide, în special în vremea în care aceasta deţinea portofoliul Justiţiei şi depunea eforturi supraomeneşti pentru a asigura României un sistem judiciar în care verdictele să nu fie date în baza pilelor, a relaţiilor politice şi/sau a grosimii plicului.
A o înfiera pe Macovei drept falsă reformatoare nu reprezintă decât o încercare, mai mult sau mai puţin reuşită, de emulare a tacticii lui Vadim Tudor – aparent la mare modă, zilele aceasta, printre politicienii români, având în vedere că şi acesta tunase şi fulgerase împotriva adversarilor neocomunismului, catalogaţi drept „falşi disidenţi”. Ca şi Adrian Severin, care în perioada anilor 1980 era lector la Academia „Ştefan Gheorghiu” şi fericit că avea suficient timp la îndemână pentru a se dedica în voie lecturii cărţilor interzise de cenzură, Radu Berceanu a fost, la rândul său, unul dintre norocoşii care au nimerit într-o nişă profesională mai liniştită, dar suficient de „călduţă” pentru a oferi privilegii şi libertăţi necunoscute restului de „oameni ai muncii” din statul ceauşist. Aidoma lui Severin, şi Berceanu a făcut, de fapt şi de drept, mult mai puţin pentru ţara sa decât ar fi putut realiza din poziţia de fost ministru şi/sau de „greu” al principalului partid de guvernământ – inclusiv pe frontul democratizării structurilor statului postdecembrist. Verdictul asupra Monicăi Macovei îl va da istoria – şi va fi, cu mare probabilitate, unul dintre puţinele favorabile date în cazul unui politician român activ în primele două decenii postdecembriste. Nu doresc să contest eventualele bune intenţii ale domnului Berceanu în privinţa resorturilor pe care le-a condus, dar, având în vedere performanţele mai mult decât modeste obţinute atât în calitate de ministru al Industriilor şi Comerţului, cât şi – ulterior – al Transporturilor, mă tem că ieşirea sa recentă a reprezentat doar ratarea unei alte şanse bune de a tăcea.
Din fericire, spre deosebire de opoziţie, PDL încă se mai prezintă ca un partid în care dezbaterile legate de chestiuni fundamentale sunt totuşi,posibile. Vom vedea, în săptămânile care vor veni, pe de o parte cât va mai dura această stare de fapt, iar pe de alta unde va conduce. Ţine, până la urmă, şi de alţi membri de partid precum Traian Ungureanu sau Theodor Paleologu să ia poziţie şi să-şi apere principiile şi punctele de vedere enunţate, pe vremuri, în mass-media şi în cadrul societăţii civile. Dacă vor considera că viitorul partidului nu trebuie să fie unul supus tentaţiilor autoritariste cărora par să le fi cedat o mare parte a „greilor” pedelişti, atunci vor trebui să acţioneze.
Cât priveşte competiţia dintre Emil Boc şi Vasile Blaga, multhulitul şef de partid şi premier măcar a demonstrat că poate accepta critici cu demnitate şi stăpânire de sine. Dacă partidul consideră că nu dispune de alţi candidaţi demni de sprijinit în afara celor doi, atunci mă tem că doar Boc este cel care poate fi creditat cu voinţa de a se opune unei pesedizări, recte involuţii complete a PDL – similară celei actualmente particulare celor două partide de opoziţie.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.