Cu buna stiinta, televiziunea e un distribuitor de modele umane. Stendhal si Tocqueville denunta mediocritatea democratiei, sistemul in care, va recunoaste mai tarziu un artist, fiecare are parte de 15 minute de celebritate. Totusi, mediocritatea, trebuie sa recunoastem, are un avantaj imens: definita in contrast cu geniul, ea asigura un control de sine stabil. Omul mediocru este pragmatic, accepta sistemul in care traieste si incearca sa i se adapteze in ciuda constrangerilor. Omul mediocru se multumeste cu putin – in plan spiritual – pentru ca ambitiile lui se proiecteaza pe orizontala. Omul mediocru e bun de dispretuit de galerie, dar adevarul e ca nu-i usor sa-ti duci mediocritatea la capat, sa nu te pui intr-o perspectiva bovarica si sa traiesti cu un sentiment difuz al datoriei si cu o logistica decenta de catalizatori ai fericirii.
In aceste prime nopti de vara, intre doua meciuri de fotbal pe zi si cateva talk-show-uri disperat-electorale, am asistat la o emisiune care facea portretul unui mediocru de elita (Acasa TV, "Povestiri adevarate"): un roman patron de restaurant la Paris, alaturi de o sotie, tot romanca, director de marketing la o mare societate franceza. Adevarul e ca, pentru mine, romanii din Paris sunt studenti si cercetatori, cu castiguri modeste si munci adesea grele sau tigani din metrou care dau reprezentatii de muzica si dans in vagoanele ingustelor rame pariziene. Bun, ar mai fi muncitorii din constructii, dame de companie si o veche diaspora care nutreste senzatia ca Romania de astazi e, ca-n urma cu 20 de ani, plina de securisti, comunisti si literatura de sertar. Oricum, niciodata nu mi-am inchipuit un roman patron de restaurant la Paris, cu angajati francezi; nici o sotie gen Camelia sucu (in mic) sau mai degraba (in si mai mic) Carla Bruni-Sarkozy, frumoasa, atletica, fina etc. Bine, nu trebuie sa va faceti iluzii.
Familia aceasta (nu conteaza numele, de altfel l-am si uitat) nu e nici prea cultivata, nici de vita nobila, nici prea rafinata in gusturi. Din punctul de vedere al nobilului european, e o familie "recenta" si, deci, mediocra. Dar, daca se spune ca ceea ce mediocru se gaseste pe toate gardurile, inseamna ca mediocritatea intruchipata de oamenii astia nu prea exista. Mediocritatea n-are nimic spectaculos in sine – de altfel reportajul de la Paris incerca mereu sa redea bogatia materiala a acestei familii oficial foarte fericite. Dar, e clar, suntem la Paris, oamenii astia nu puteau fi tocmai bogati. Impresionanta nu era asadar bogatia, ci un fel rar de cucerire a spatiului strain de catre niste indivizi care nu pareau sa aibe ceva special: Parisul imi parea, dintr-o data, vazut prin ochii lor, un oras familiar, permisiv, elegant dar accesibil. Un oras fara calitati, asa cum numai Musil ar fi in stare sa invie, probabil, intr-un roman altfel tern dar atat de rar.
