Pascal Bruckner: „Nu vreau sa scriu un roman despre Cazul Tanacu”

Pascal Bruckner este una dintre personalitatile europene care au venit de mai multe ori in Romania. Romancierul si eseistul francez e aici publicat, citit, iubit. Cartile sale au inceput sa fie cunoscute la noi dupa 1989, dar in ultimii ani Editura Trei este cea care ii reediteaza si editeaza cartile (cea mai recenta fiind romanul „Care dintre noi l-a nascocit pe celalalt?”). Interviul de mai jos a fost realizat prin intermediul Editurii Trei, careia ii multumim. Dupa o calatorie in India, unde a fost privat de calculator, Pascal Bruckner a revenit la Paris si ne-a putut raspunde.
– Sunteti foarte cunoscut si foarte citit in Romania. Cum va explicati acest succes intr-o tara fosta comunista?
– Nu cred ca succesul meu se datoreaza faptului ca Romania este o tara fosta comunista, chiar daca acest lucru are o oarecare influenta. Cred ca este vorba mai degraba de o afinitate spirituala, de faptul ca apartinem unor natiuni latine, care au o indelungata istorie comuna. Dar, ca in orice prietenie puternica, exista un element de imponderabilitate pe care nu mi-l pot explica.
– Ati vizitat nu cu mult timp in urma, din nou, Romania. V-ati interesat de cazul Tanacu si chiar v-ati documentat la fata locului pentru un articol pe care l-ati publicat in „Le Monde”. Aveti intentia de a realiza dupa acest caz si o opera de fictiune?
– Nu, n-am nici o intentie de acest fel, chiar daca avocatul lui Daniel Corogeanu m-a banuit ca as pregati o carte dupa acest caz. Dar faptul ca m-am documentat pe marginea acestei povesti m-a pasionat si m-a facut sa descopar aspecte despre Romania de care n-aveam habar.
– Succesul dumneavoastra se datoreaza mai mult activitatii eseistice. Ati primit chiar Premiul Medicis pentru asta. Totusi, nu renuntati la roman. Cum reusiti sa echilibrati aceste doua tendinte ale personalitatii dvs. creatoare?
– De fapt, am acelasi succes cu romanele mele pe cat am cu eseurile. Posteritatea romanelor e cu mult mai lunga decat cea a lucrarilor teoretice. Ele se transforma apoi in piese de teatru, in filme, in lecturi. Iubesc fictiunea la fel de mult ca si reflectia. Am doua creiere si hranesc dorintele amandurora. Raman fidel unei traditii franceze datand din secolul al XVIII-lea, care facea din scriitori niste fiinte dornice sa exceleze in poveste, teatru, critica, eseu, poezie. Din pacate, francezii par sa fi uitat aceasta traditie.
– Credeti ca aceasta perioada cand toate inhibitiile au fost abolite este mai fertila pentru scris decat o perioada dominata de tabuuri?
– Ar fi iluzoriu sa credem ca tabuurile au cazut intr-adevar. Noi tabuuri si-au facut aparitia, acelea ale corectitudinii politice, pe care inca le putem depasi. Aceasta epoca este, ca toate celelalte, fertila scrisului pentru cine stie sa se teama de ea si s-o iubeasca.
– Ce scrieti acum?
– Un eseu despre cainta in Europa.