9 C
București
joi, 29 februarie 2024
AcasăSpecialPartidul Oltchim

Partidul Oltchim

Cine valsează? Maimuţoii cu rechinii. Circarii cu mafioţii. Iresponsabilii cu cinicii. Idioţii cu criminalii în serie. Ei cu ei. Cuplurile de aur ale României dansează în transă, cu toate camerele de luat vederi aţintite asupra lor, ringul le aparţine în totalitate, iar noi privim hipnotizaţi. Asta a scos la iveală, printr-un spectacol de un grotesc infinit, mascarada privatizării combinatului Oltchim.

 

Când eşti mai convins că le-ai văzut pe toate, că ţara aceasta nu îţi mai poate oferi vreo surpriză, că oamenii care o conduc sau visează la asta nu pot coborî mai jos decât au făcut-o cu o mie de alte ocazii înainte, hop, îşi mai pun o poală în cap, mai aruncă în derizoriu o temă vitală, mai compromit o şansă de dezvoltare, mai retează un milimetru din speranţa minusculă că, poate, normalitatea nu este totuşi o himeră.

Cum a ajuns soarta unei companii strategice, care a consumat resurse uriaşe din banii publici şi al cărei viitor ţine cu sufletul la gură 3.000 de familii, să devină obiectul unei negocieri de talcioc? Cum este posibil ca în fruntea unei instituţii importante, cum este Oficiul Participaţiilor Statului, să fie numit un hibrid de chelner şi bufon precum Vulpescu, care a făcut de ruşine un stat întreg prin prestaţia sa din ultimele săptămâni?

Chiar nu mai exista nici un om serios, decent, profesionist care să conducă cea mai importantă privatizare a ultimilor ani? S-a chinuit mult Victor Ponta să i-l contrapună circarului profesionist Dan Diaconescu pe circarul amator Vulpescu? Ce spune licitaţia ca la uşa cortului, dominată de noul cuplu de aur al şuşanelelor, despre pretenţia sa că va conduce cel mai competent guvern din istoria României? Asta da competenţă, să faci cu o vânzare de combinat chimic o audienţă demnă de “Surprize, surprize”!

Privind la cum au escaladat lucrurile, până la momentul culminant şi neverosimil al adjudecării licitaţiei de către Dan Diaconescu, este greu să nu te întrebi dacă nu cumva această privatizare telenovelistică a fost regizată. Răspunsul: nu a fost!

Asistăm doar la o improvizaţie făcută din tot sufletul de un cabotin pe care fiecare pereche de ochi care îl priveşte îl întărâtă şi mai tare. Iar fiecare pereche de palme care îl aplaudă sau pe care o primeşte peste obraz nu face decât să-i spună “Go, Dane, go!”, “Mai adaugă un miliard de euro la oferta pentru Oltchim!”, “Mai bagă un adjectiv la cele 37 care descriu forţa colosală a investitorului strategic adus de peste mări şi ţări să scoată ţărişoara din foame!”.

Singura consolare, amară ca disperarea, este că neo şi postcomuniştii, socialiştii, liberalii, democraţii, liber-schimbiştii dinastiei Dej-Ceauşescu-Iliescu-Voiculescu şi-au găsit, în sfârşit, naşul.

Toate minciunile pe care le spun din 1990 încoace, ipocrita preocupare pentru binele celor mulţi şi amărâţi, pentru propăşirea clasei muncitoare, dublată fără scrupule de jecmănirea şi condamnarea ei la sărăcie pe viaţă, nu au putut fi niciodată demontate cu argumente cerebrale şi logice.

Nici un politician sau jurnalist de bun-simţ nu a reuşit să-i convingă vreodată cu adevărat pe votanţii nostalgiei comuniste că tocmai cei ce le promit întoarcerea la vremurile vopsite în roz de amintirea tinereţii lor îi mint şi îi buzunăresc fără jenă. Disperarea celor rătăciţi în tranziţie este prea mare şi nu poate fi risipită de cei ce le spun doar că trebuie să muncească mai mult şi mai bine pentru a se salva.

Unde au eşuat partidele de la dreapta PSD-ului a izbutit deja, parţial şi neaşteptat, Dan Diaconescu. A dinamitat trambulina demagogică a stângii populiste pentru a-şi clădi pe ruinele ei una şi mai grandioasă. Le strică jocul promisiunilor deşarte nu cu ajutorul adevărului, al raţiunii, al responsabilităţii, ci contrapunând minciunilor crescute dintr-un sâmbure de adevăr promisiuni şi mai fantasmagorice, rupte total de realitate, dar croite pe măsura celor mai nebuneşti temeri şi speranţe ale deznădăjduiţilor. Filosofia lui Diaconescu – doar demagogia la puterea a zecea, revoluţionară, poate concura cu demagogia “mic burgheză”.

USL vă promite creşterea pensiilor cu x la sută (deşi ştiu că asta înseamnă, pe termen lung, falimentul României)? Vax. Eu vi le triplez, spune inventatorul Elodiei! USL vă promite o pungă cu zahăr şi ulei dacă îi votaţi? Frecţie! Eu vă dau câte 30.000 de euro la fiecare. USL spune că va vinde Oltchimul pe câteva zeci de milioane şi că toţi angajaţii îşi vor păstra locurile de muncă? Amatori! Eu aduc un investitor care va băga 2 miliarde şi va dubla numărul de angajaţi.

De unde îşi trage Dan Diaconescu seva populistă? De la cel mai eficient populist pe care l-a dat România – Ion Iliescu. Mister Zero TV este cu adevărat copilul-minune al fostului preşedinte. Dar şi al lui Corneliu Vadim Tudor. Rodul combinaţiei perverse dintre cel ce s-a visat mai bun decât Ceauşescu şi cel ce şi-a dorit să fie exact ca Ceauşescu. Acesta este adevăratul arbore genealogic, spiritual şi politic al noului salvator naţional. De la Iliescu a deprins arta promisiunilor sforăitoare şi fără acoperire, de la Vadim a luat talentul de saltimbanc.

Chiar credeaţi că noua generaţie de oameni politici (cei care sunt votaţi pe bune, nu aspiranţii care se tem să candideze dacă maşinăria de partid nu le garantează un furt consistent) va arăta cu mult diferit de generaţia precedentă? Greşit. Genetica nu poate fi păcălită.

Dan Diaconescu reprezintă tot ce a putut ieşi mai bun din încrucişarea partidului comunist cu Securitatea. Menirea lui este să replice relaţia dintre PSD şi PRM de la sfârşitul anilor ’90. Chiar dacă nu este clar cine va fi beneficiarul ultim al ascensiunii lui Diaconescu, un lucru este cert: tot ce va pierde partidul creat de Iliescu va câştiga formaţiunea noului fanfaron naţionalist, care a preluat ştafeta de la Vadim Tudor.

În urma operaţiunii mediatice “Oltchim”, Partidul Poporului OTV-ist ar putea obţine încă de la primele alegeri parlamentare la care va candida 20% din voturi, cotă pe care PRM a atins-o doar la apogeul său. Şi astfel, în loc ca 2012 să fie anul marii intrări în scenă a unui nou partid al dreptei, modern, curăţat de corupţi şi traseişti, va fi anul reîntoarcerii în prim-plan a unui partid naţionalist-populist, care în loc de execuţii pe stadioane promite lichidarea “ciocoilor”.

Acum, pentru cei ce începeţi să vă îndoiţi din ce în ce mai tare, aflaţi că există şi o lume normală dincolo de graniţele României. Iar dacă mai aveţi un pic de răbdare, recitiţi mai jos o analiză detaliată pe care “România liberă” a publicat-o anul trecut despre modul în care Polonia a procedat cu industria sa chimică.

Exemplul este extrem de relevant nu doar pentru că şi Polonia a moştenit numeroase combinate chimice nerentabile lăsate de regimul comunist, dar şi pentru că firma favorită a USL pentru preluarea Oltchimului, PCC, a fost oprită de două ori de la achiziţionarea unor mari companii.

Cea mai importantă lecţie: Polonia nu şi-a vândut combinatele chimice pe un zlot – cum s-ar putea întâmpla, în final, cu Oltchim dacă se dovedeşte că oferta lui Diaconescu a fost într-adevăr un bluf – şi a preferat să investească în ele.

Rezultatul acestei strategii este că, în urma recapitalizării, marile combinate falimentare au început să facă profit, au fost unite sub umbrela aceluiaşi concern, iar acum formează al treilea cel mai mare producător european de fertilizatori, cu venituri anuale de 3 miliarde dolari. Interesant este şi că unul dintre motivele principale pentru care Polonia a preferat soluţia comasării şi rentabilizării combinatelor sale este pentru a împiedica achiziţionarea lor de către marile companii ruseşti.

“Guvernul de la Varşovia încearcă de 15 ani să privatizeze marile sale combinate chimice. În total, nu mai puţin de 19 companii. Pentru a duce la bun sfârşit acest proces a fost înfiinţată şi o instituţie care să se ocupe special de acest proces – NAFTA Polonia. Deşi au existat şi poveşti de succes – obţinerea preţului dorit şi creşterea companiilor după transfer -, nici până astăzi procesul de privatizare nu a fost încheiat (…).

Privatizarea a fost şi continuă să fie un demers extrem de complicat, cu negocieri întinse pe ani întregi, cu multe răsturnări de situaţie şi abandonuri, proceduri întrerupte, reluate şi iar întrerupte, dar în care dominantă a fost preocuparea statului polonez şi în special a Ministerului Trezoreriei, unic acţionar al NAFTA, de a obţine cel mai bun preţ posibil şi garanţii solide că noul proprietar este serios şi va dezvolta afacerea.

De câte ori una sau ambele condiţii nu au fost îndeplinite, polonezii au preferat să amâne privatizarea, să susţină dezvoltarea şi rentabilizarea afacerii şi să o scoată din nou la vânzare, uneori şi câţiva ani mai târziu, atunci când condiţiile de piaţă promiteau un preţ mai bun şi interesul celor mai serioşi investitori. Pe scurt, au făcut-o cu calm, fără grabă, cu o viziune pe termen lung şi au rezistat impulsului de a-şi ceda proprietăţile la preţuri de nimic sau unor companii fără expertiză sau cu finanţare dubioasă.

Două runde de negocieri, una în 2006, cealaltă în 2010, reprezintă adevărate studii de caz asupra modului în care autorităţile de la Varşovia au abordat această provocare. În urmă cu cinci ani, după eşecul mai multor încercări de privatizare a două combinate chimice – Companiile de Azot Kedzierzyn (ZAK) şi Tarnow (ZAT) -, NAFTA Polonia a decis să le scoată încă o dată la vânzare, însă de această dată ca parte a unui grup numit «Marea Sinteză de Chimie», alături de alte două combinate – Zachem SA şi Sarzyna SA.

Printre firmele interesate de achiziţie s-a numărat şi compania germană PCC, care are activităţi în domeniile chimic, energetic şi logistic. Firma deţinută în întregime de cetăţeanul german de origine poloneză Waldemar Preussner mai încercase în 2001 să cumpere combinatul ZAT, însă, după ce statul polonez şi-a dat acordul, cumpărarea acţiunilor nu s-a finalizat deoarece un raport al investitorului susţinea ca situaţia financiară a combinatului este precară.

În 2006, grupul PCC era convins nu doar că ZAT a devenit în sfârşit o afacere bună, dar şi că ZAK este foarte atractiv. Ca urmare, oferta sa a determinat autorităţile poloneze să i le vândă pe amândouă. În acelaşi timp, Zachem SA şi Sarzyna SA au fost adjudecate de grupul polonez Ciech.

La 3 aprilie, PCC a semnat acordul de privatizare cu NAFTA Polonia, ZAK şi ZAT urmând a trece în proprietatea sa pentru 117 milioane de euro. Pentru parafarea acordului mai era nevoie însă de aprobările Consiliului de Miniştri şi ale Oficiului Concurenţei, avize considerate însă de mulţi ca fiind simple formalităţi. Surpriză însă! Pe 20 aprilie 2006, în loc să primească aprobările finale pentru definitivarea tranzacţiei, aşa cum obţinuse grupul Ciech, PCC face obiectul unei interpelări dure în Parlament.

Mai mulţi senatori au pus la îndoială, în termeni foarte duri, forţa financiară a investitorului şi capacitatea acestuia de a administra o activitate de producţie chimică. În replica sa adresată Senatului, preşedintele PCC, Waldemar Preussner, a încercat să contracareze şi acuzaţiile potrivit cărora firma sa ar fi fost favorizată în procesul de privatizare, dar şi că ar exista legături ascunse între PCC şi alte companii interesate să pătrundă pe piaţa poloneză sub camuflaj.

«PCC AG nu a fost tratată preferenţial în raport cu ceilalţi ofertanţi… PCC AG este proprietatea mea, în exclusivitate, şi oricine ar sugera altceva ar dovedi lipsă de bună-credinţă», afirma Preussner în scrisoarea trimisă lui Bogdan Boruszewicz, preşedintele Senatului Republicii Polone, la data de 24 mai 2006. În acel moment, decizia de vânzare a ZAK şi ZAT către PCC intrase deja în vizorul Camerei Superioare de Control (NIK), un organism aflat sub directa coordonare a Parlamentului, care verifică legalitatea procesului de privatizare.

Lucrurile s-au complicat şi mai tare pentru PCC când, în mijlocul disputei sale cu parlamentarii polonezi, directorul combinatului ZAK a fost demis de către NAFTA pentru activitatea sa ca înalt ofiţer al serviciilor de informaţii poloneze în perioada comunistă. Numele directorului: Wojciech Zaremba. Chiar dacă la momentul respectiv între PCC şi Zaremba nu exista o legătură directă, se pare că destituirea acestuia a fost de fapt o nouă lovitură dată de autorităţile poloneze firmei lui Preussner. Dovada: la câteva luni după debarcarea sa, Zaremba se alătura companiei PCC din poziţia de consultant exclusiv. În prezent, Wojciech Zaremba este reprezentantul PCC în România.

Finalul acestui episod a fost înfrângerea PCC. În octombrie 2006, privatizarea ZAK şi ZAT a fost anulată, în ciuda acordului pe care firma germană îl semnase în aprilie cu statul polonez. În replică, PCC declara într-un comunicat postat pe site-ul companiei că eşecul privatizării se datorează «unor motive politice şi naţionaliste ale noului guvern polonez».

După eşecul vânzării ZAT şi ZAK, statul polonez s-a repliat, investind în continuare în modernizarea celor două combinate. În 2008 a scos pe bursă un pachet minoritar de acţiuni de la ZAT, păstrând însă controlul asupra pachetului majoritar. Infuzia de capital a fost binevenită, ajutând compania să depăşească problemele pricinuite de lipsa de finanţare şi să se dezvolte. Cu toate acestea, NAFTA nu a renunţat la intenţiile sale de privatizare, astfel încât în 2009 a scos din nou cele două combinate la vânzare.

După scandalurile din 2006, puţini analişti economici ar mai fi prezis că va exista o nouă negociere între guvernul polonez şi PCC. Şi, cu toate acestea, ea a avut loc. PCC şi-a manifestat din nou interesul pentru a cumpăra cele două companii. Şi din nou din poziţia de favorit. În 2010, guvernul polonez a anunţat că, după studierea tuturor ofertelor, a început negocierea cu o singură firmă: PCC.

În scurt timp, aproape toate relatările de presă dădeau ca sigură încheierea tranzacţiei de această dată. Totuşi, cel mai important element al negocierilor, preţul, nu era tranşat. A urmat o serie de declaraţii prin care ambele părţi încercau să-şi apere poziţia. Polonezii au reafirmat ideea obţinerii unui preţ apropiat celui din 2006, chiar în condiţii de criză, în timp ce PCC susţinea că pretenţiile statului sunt nerealiste. După ce polonezii au făcut public faptul că aşteaptă ca PCC să plătească 100 milioane de euro în schimbul ZAK şi ZAT, compania germană s-a retras de la negocieri, declarând că şi-a pierdut orice interes de a mai achiziţiona companii poloneze.

Astfel, în mai 2010 privatizarea celor două mari combinate a fost încă o dată blocată. Însă din nou statul polonez a refuzat să abandoneze şi, având în vedere reuşita procesului de modernizare a ZAT ca urmare a capitalizării obţinute după listarea pe bursă din 2008, a găsit o soluţie neaşteptată. ZAT a preluat pachetul majoritar de la ZAK şi a devenit cel mai mare grup petrochimic din Polonia, cu vânzări anuale de 800 milioane de euro.

A abandonat Polonia ideea de a le privatiza? Nu, însă timpul care va trece până ce acest lucru se va întâmpla nu este timp pierdut. Aşa cum nu a fost nici până acum. Pe parcursul celor zece ani de când se află pe lista privatizărilor, marile combinate chimice nu doar că nu au închis porţile, dar au suferit un proces continuu de capitalizare, restructurare şi modernizare.

În loc să le vândă la un preţ mic doar ca să scape de ele, statul polonez a preferat să le ajute să-şi continue activitatea. Rezultatul: combinatele chimice au devenit profitabile şi chiar s-au dezvoltat. Din acest motiv, la următoarea rundă de privatizare, care ar putea fi chiar anul acesta, Polonia are şanse reale să obţină pe ele chiar mai mulţi bani decât i s-au oferit prima oară şi, în plus, chiar de la un investitor mai mare decât PCC…”

Actualizare:  Dacă mai era nevoie de o confirmare că FMI nu ne-a obligat niciodată să vindem Oltchim în orice condiţii, cu orice preţ, doar ca să scăpăm de el, aceasta a venit chiar înainte ca Vulpescu să-şi înceapă show-ul de prost gust – “înaintea licitaţiei pentru preluarea combinatului chimic de la Râmnicu Vâlcea, Remus Vulpescu a purtat o discuţie cu Anca Paliu, reprezentanta FMI la Bucureşti, care i-a transmis că nu trebuie să «inventeze» un câştigător al licitaţiei dacă nu va exista nici o ofertă viabilă”.

Dan Cristian Turturica
Dan Cristian Turturicahttp://dan-cristian-turturica
Jurnalistul Dan Cristian Turturică conduce, de aproape opt ani, redacţia cotidianului “România liberă”. Înainte de a se alătura celui mai longeviv ziar din România, a condus redacţia săptămânalului “Prezent” şi a fost redactor-şef al cotidanului “Evenimentul Zilei” (2000-2004). În perioada 1995-1997 a fost corespondent special al cotidianului “Ziua” în SUA, timp în care urmat cursurile Universităţii din California, obţinând diploma de Master în Comunicarea de Masă. Experienţa de 20 de ani în presa scrisă (a debutat în 1990 la săptămânalul “Expres”) este completată de cea din audiovizual: a fost unul dintre producătorii şi prezentatorul emisiunii “Reporter Incognito”, difuzată între 2002 şi 2004 de postul “Prima TV”, şi a moderat talk-show-urile “Prim Plan” (TVR) şi “Arena Media” (Realitatea TV).
Cele mai citite

Șase persoane au fost salvate din accidentul de elicopter, în largul coastei Norvegiei

Un elicopter care transporta șase persoane s-a prăbușit miercuri în ocean, în largul coastei de vest a Norvegiei, iar toate cele șase persoane de...

Au spălat rușinea din meciul cu Poli Iași. Rapid, victorie concludentă cu UTA lui Rednic

Rapid a învins-o cu 4-1 pe UTA Arad, pe teren propriu, într-un meci din etapa a 28-a a Ligii 1, și s-a apropiat la...

PSD și PNL îi testează pe români! Se creionează o nouă alianță

Social democrații și liberalii par să îi testeze pe români, la alegerile europarlamentare. Politicienii vor să vadă dacă populația dorește ca alianța dintre...
Ultima oră
Pe aceeași temă