Considerată o legendă a gerontologiei, Ana Aslan este totodată o personalitate controversată. Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, doctorul Mircea Dumitru, vorbeşte despre laturile mai puţin cunoscute ale acesteia: „Oamenii mari au şi defecte mari. Ana Aslan nu poate fi un simbol naţional“.
Ana Aslan a fost primul medic român care a încercat să dea o speranţă vârstnicilor prin evidenţierea importanţei procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. În anul 1957, Aslan a omologat Gerovital, produsul farmaceutic care promitea încetinirea procesului de îmbătrânire cu aproximativ 40%. Din acel moment, faima ei a depăşit graniţele ţării, iar momentele sale de glorie au fost girate de personalităţi internaţionale care au făcut tratament cu acel produs inovator pentru acele vremuri: Tito, Charles de Gaulle, Hrusciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali şi alţii.
În anii 70, mii de bolnavi, de pe toate continentele lumii, veneau la Institutul de Geriatrie din Bucureşti. „Aslan a luptat mult pentru a-şi face un nume şi acesta este unul dintre marile ei merite, dar la «mitul Aslan» au contribuit mulţi negri mititei”, şi-a început dezvăluirile, pentru RL, doctor Mircea Dumitru, directorul adjunct al Institutului Naţional de Geriatrie în perioada 1979-1990. Ana Aslan a deţinut funcţia de director general al institutului până la moartea sa, în 1988.
Într-o perioadă în care sistemul comunist limita drastic legăturile ţării cu exteriorul, datorită produsului promovat de Ana Aslan, personalităţile lumii vizitau discret Republica Socialistă România şi se internau, pentru tratament, în Institutul de Geriatrie. Aslan a reuşit astfel să-şi creeze, în ţară, un scut de intangibilitate prin valuta pe care o aduceau celebrii pacienţi străini veniţi la tratament.
Călătorii şi „cârpe”
Doctorul Mircea Dumitru a petrecut 25 de ani lângă Aslan, ani pe care vrea să-i împartă în două: perioada în care a lucrat efectiv cu Ana Aslan, o femeie cu „o personalitate puternică, de un egoism extrem, care reuşea să antreneze mari mase de oameni în interes personal”, şi perioada ultimilor trei ani din viaţa femeii, anii de boală în care tensiunea dintre ei s-a diminuat, el devenind medicul personal şi confidentul ei. Dumitru a fost cel care, pe patul de moarte, i-a închis Anei Aslan ochii pentru totdeauna.
Dumitru o descrie ca pe o femeie spontană, captivantă, care domina prin spirit ascuţit. Cochetă, toată viaţa a cheltuit o mulţime de bani pe haine, pe care le numea „cârpe”. Impresiona prin ţinută. La 90 de ani se arăta interesată de tot ce este feminin. După ce şi-a câştigat faima internaţională, a trăit pentru a vedea lumea.
Ana Aslan a călătorit în 84 de ţări. „Era mulţumită de amintiri, de trecerea peste Polul Nord, de cursa inaugurală cu avionul Concorde Paris-New-York şi de cele peste zece treceri ale Ecuatorului din emisfera nordică în emisfera sudică”, explică Dumitru.
„Îmi plăcea să mă confund cu viaţa, cu atmosfera locurilor şi a timpului pe care îl vizitam. De restul uitam pe moment. Văzând atâtea locuri şi ţări, am avut nu o dată senzaţia că am fost martora istoriei”, mărturiseşte Ana Aslan, într-un dialog cu Mircea Dumitru, care a fost publicat postum în cartea biografică „Ana Aslan- Între mit şi realitate”, apărută la Editura Medicală.
Din cele 12 luni ale anului, jumătate era plecată în afara ţării. Îi plăcea atât de mult să călătorească, încât odată întoarsă în ţară, începea să-şi pregătească o nouă ieşire. „În acele zile, în timp ce aştepta viza, nu era de dorit să ai nici cea mai nesemnificativă discuţie în contradictoriu. În momentul în care avea paşaportul, devenea amabilă şi, cum deja se cunoştea, mulţi solicitau favoruri. Un egoism dus uneori la extrem şi cultivat de primirile fastuoase din afară i-a creat piedestalul de pe care îi venea greu să mai coboare şi printre muritori”, spune Dumitru. Cu toate că lipsea mult timp din ţară, la nivel de conducere nimic nu se făcea fără consimţământul ei. Un colaborator apropiat de-al său, Cornel David, o informa telefonic, indiferent dacă ea se afla în Austria, Brazilia sau Filipine.
„Aslan avea puţin timp să se ocupe de propriul institut, să cunoască medicii, cercetătorii, deşi pretindea să nu se întreprindă nimic fără asentimentul ei. Mereu pe drumurile lumii, între două avioane, s-a lăsat furată de vraja călătoriilor, a succesului de public şi a onorurilor. Institutul îi cerea prezenţa, îi cerea timp şi migală. Era convinsă, probabil comparând cu ceea ce văzuse în străinătate, că în România nu se poate aduce ceva nou în cercetarea gerontologică în afara Gerovitalului”, adaugă Dumitru. Acesta susţine că în cei 15 ani, cât el a lucrat în pavilionul II al institutului, o singură dată a făcut o vizită la bolnavii români pe care Dumitru îi îngrijea. Întrebat dacă Aslan a neglijat pacienţii români, în favoarea personalităţilor străine, Dumitru a răspuns că nu poate spune că „neglija românii, dar acorda atât de multă atenţie străinilor, încât nu mai avea timp şi pentru ceilalţi”.
Când era în ţară, venea la institut la ora 9 şi primul lucru pe care îl cerea era numărul străinilor prezenţi. „Vedea corespondenţa şi primea străinii însoţiţi de medicul consultant. La solicitarea mea, discutam cu repeziciune dispoziţiile de sus primite”, a spus Dumitru.
Ana Aslan şi restul institutului
Un alt aspect din viaţa Anei Aslan despre care s-a vorbit puţin este atmosfera pe care a creat-o în institutul pe care l-a coordonat atâţia ani şi relaţia ei profesională cu echipa de medici gerontologi. „Deşi totul era cenuşiu, atmosfera a fost una de lucru, aşa se explică valoarea contribuţiilor ştiinţifice a unor cercetători”, spune Dumitru. În schimb, fostul director al institutului descrie calităţile de manager al celebrei femei în tuşe foarte dure. Aslan era o persoană care nu suporta să fie criticată, iar „oricine nu-i împărtăşea opiniile era izolat, făcut nesincer şi considerat duşman”. Luptătoare înnăscută, Aslan avea calităţi de lider. Îşi susţinea ideile cu tărie, considerând că la „oamenii mari şi defectele sunt calităţi”. Dumitru susţine că în perioada în care Aslan a căzut la pat, iar el i-a fost medic, a avut curajul să abordeze cu ea şi aspecte mai puţin plăcute. „I-am spus că institutul este scoica dânsei şi ar fi trebuit să-i acorde timpul necesar, să se ocupe în egală măsură de aspectele multiple ale specialităţii. «Ştii ce, domnule doctor, dacă vrei ceva trebuie să ai aprobare şi noi nu putem aduce ceva nou decât studiind Gerovitalul şi metoda mea», mi-a răspuns”, spune Dumitru.
Acesta punctează că, în realitate, Aslan îşi trăia singurătatea şi se înconjura de persoane care o serveau. Dumitru îi reproşează acesteia că nu a vrut să-şi promoveze colaboratorii şi nu a luptat pentru ei. „Avea posibilitatea să fie însoţită de cercetători cu competenţă, să-i introducă în cele mai înalte foruri ştiinţifice, să-i trimită la schimb de experienţă şi specializări. «Fiecare să lupte aşa cum am luptat eu», mi-a spus. Era atât de convinsă de postura de regină, încât cel care avea o părere contrarie era considerat duşman”, povesteşte el.
A murit în anonimat
În timpul bolii, în ultima parte a vieţii, Aslan s-a schimbat mult şi asculta şi alte păreri. Mircea Dumitru spune că atunci relaţia dintre ei a fost una de profundă prietenie, au existat dialoguri lungi, discuţii despre institut, pe care Dumitru le-a publicat la mult timp după moartea ei, în 1997, în cartea biografică „Ana Aslan- Între mit şi realitate”. „În ultimii trei ani, mă legasem de Aslan. Ne legase lupta comună cu moartea, discuţiile pe care le purtam, gândurile împrăştiate şi consemnate în mai mult de 900 de pagini de jurnal”, confirmă acesta.
Aslan nu a fost niciodată căsătorită şi nu a avut copii. „Şi-a dorit să fie liberă. Familia te obligă”, explică Dumitru. În ultima parte a vieţii a suferit de un pemfigus cu localizare faringiană şi bucală. A consultat numeroşi medici de pe toate continentele, dar, cu trecerea anilor, simptomele au devenit tot mai supărătoare. Se alimenta cu dificultate. Urma tratament cu cortizon, scăzuse mult în greutate şi vocea i se voalase.
Sistemul comunist întorsese armele, dorea să o vadă îngropată cât mai repede şi dacă este posibil într-un mare anonimat.
„Va fi greu pentru Institut şi pentru dumneata, după ce nu voi mai fi eu. Vor folosi cele mai diabolice metode, în numele partidului. Ştii bine ce gândesc unii. Pentru orice este o soluţie, numai sistemul acesta pare a fi veşnic”, spunea Aslan.
S-a stins la 91 de ani, pe 20 mai 1988, la Spitalul Elias, în urma unui cancer la colon: „«Ce doriţi?». «Apă»”, povesteşte Dumitru scena. „Am rugat sora să-i aducă un pahar cu apă. Îmi ţinea mâna tot mai strâns. După ce a băut puţină apă, au urmat câteva respiraţii agonice şi am simţit cum cedează strânsoarea mâinii. Orice resuscitare era de prisos. I-am acoperit ochii. Ana Aslan nu mai era printre noi. Am rugat să i se aprindă lumânările. Infirmiera, pe care nu o remarcasem, zice: Uite ce este omul şi am auzit că a fost o femeie mare. Dumnezeu să o ierte!”.
Mircea Dumitru susţine că Aslan şi-ar fi dorit o înmormântare cu trei preoţi, dar comuniştii au interzis acest lucru.
„A fost ţinută la camera frigorifică 24 de ore, după care a fost depusă pentru o jumătate de oră la capela de la Cimitirul Bellu. Apoi a fost depusă într-o groapă comună, cu trei locuri. Pentru a nu se mai putea umbla, am dat dispoziţie muncitorilor institutului să i se facă un capac care să nu mai poată fi mişcat. În «România liberă», în pagina respectivă, au apărut câteva cuvinte pe care le-am semnat şi un alt mic anunţ din partea dr. Cuibus, după cum îmi amintesc. Fără comentarii din partea oficialităţilor”.
Ultima întrebare pe care i-am adresat-o lui Mircea Dumitru a fost dacă ar fi de acord ca figura Anei Aslan să fie imprimată pe o bancnotă românească, în contextul în care mişcarea feministă din România a lansat o dezbatere publică pe tema personalităţilor feminine a căror efigie ar merita să reprezinte româncele. „Cu tot respectul pe care îl am pentru dânsa, răspunsul este NU. Nu poate fi un simbol naţional o persoană care a inventat un medicament controversat în lumea ştiinţifică. Iată de ce şi alte puncte de vedere asupra efectelor controversate ale Gerovitalului, venite din partea unor cercetători români, fără a diminua calităţile autorului, nu fac decât să întărească prestigiul ţării”.
Echipa din spatele lui Aslan
Ceea ce românii cunosc însă mai puţin, poate deloc, este echipa de medici din spatele acestei personalităţi. Mulţi dintre gerontologii valoroşi ai institutului au plecat apoi în străinătate, iar cei care au rămas în România au trăit, după revoluţia din 1989, în anonimat. Doi dintre ei, medicul-cercetător Alexandru Chira şi dr. Alexandru Vrăbiescu, au refuzat să comenteze portretul pe care dr. Mircea Dumitru i-l face Anei Aslan, invocând vârsta înaintată şi probleme de sănătate. Un alt colaborator important al Anei Aslan, dr. Alexandru Ciucă, despre care se spune că a fost cea mai vehementă voce critică la adresa Anei Aslan, se află în Franţa, fiind unul dintre fondatorii „Centrului Naţional de Gerontologie Socială” de la Paris, şi nu l-am putut contacta.
Gerontologie în ţara libertăţii
La scurt timp după moartea Anei Aslan, Mircea Dumitru a părăsit ţara şi s-a mutat în SUA. Acolo, şi-a continuat activitatea de cercetător şi împreună cu profesorul Harry Tzadepali a investigat la Los Angeles o temă de actualitate în gerontologie: „Calitatea vieţii”. A fost editor şef al revistei „International Journal of Gerontology & Geriatrics. Chronome-Geriatrics”, 1998-2001.
Acum lucrează la două cărţi: „Bazele Clinico-Biologice pentru Practica Geriatrică” şi „Trăind în două lumi”.
