Incepand din aceasta toamna, iar anul viitor de asemenea, oricine poate semana grau oriunde pofteste el. Pare bizar, chiar suprarealist, dar pana cand Comisia de la Bruxelles nu a ridicat, cu cateva zile in urma, o reglementare impusa in 1992, nu se putea. Pe atunci hambarele Uniunii erau pline ochi cu cereale, functionarii de la Bruxelles se temeau sa mai faca stocuri si, oricum, bogatele surplusuri se vindeau la export pe nimica toata. Abundenta nu e totdeauna buna pentru comert, a fost si cu untul, o vreme, aceeasi poveste. Bogatii agricultori din principalele tari ale Uniunii au fost platiti, ani in sir, sa-si tina o parte din terenuri in parloaga. si sa mai renunte la vaci, ca sa nu se mai cladeasca munti de unt in aceleasi fabuloase stocuri europene. Europa untului si a mierii ii lasa buimaci nu doar pe infometatii din Africa, dar si pe noi, nefericitii ramasi dupa cortina. Eram poate mai putin infometati decat senegalezii, dar nici noi nu intelegeam cel putin doua lucruri: de ce surplusurile nu puteau fi facute cadou si de ce diversii zei se hotarasc uneori sa pedepseasca popoare intregi? Acum, de cand cu globalizarea, vedem ca gratuitatea nu are cum sa intre in regulile comertului international; si constatam ca foamea, dar si pofta se raspandesc mai repede si mai uniform de jur-imprejurul sferei, ca prin niste vase comunicante. Cat despre capriciile zeilor, s-ar parea ca si ei incep sa dea vina pe oameni, cel putin de cand omenirea s-a pus pe ars tot ceea ce poate fi aprins si ars. Iar cum vanturile si curentii marini au inceput sa-si faca de cap, ploile si lungile perioade de seceta si-au facut aparitia cand si unde nimeni nu le astepta. Toata Europa de Nord a putrezit vara aceasta sub nesfarsite ploi, dupa care alti nori incarcati si-au dat drumul peste o intreaga fasie africana. Potopul nu a fost bun nici intr-un loc, nici intr-un altul, asa cum nici lunga perioada de seceta din Romania sau din Australia nu a aranjat pe nimeni. Or, Australia e cel de-al treilea exportator de grau al lumii. Recolta ei era asteptata sa mai calmeze panica de pe piata mondiala, unde preturile la cereale aproape ca s-au dublat de la inceputul anului. Cum se anunta recolte mediocre in Ucraina, in Rusia, in SUA, ne putem astepta la noi preturi-record pe piata europeana si pe afisierele electronice ale bursei cerealiere de la Chicago. Iar dupa cereale se vor scumpi si produsele lactate, fiidca septelul consuma cereale. Dar deocamdata se constata o subproductie mondiala grava, daca e sa luam in seama cresterea exponentiala a populatiei si imbunatatirea efectiva a calitatii vietii, acolo unde inainte se cam facea foame. Cererea e mult mai mare decat oferta. Franta, cel de-al doilea producator de lapte din lume, cu aproape 4 milioane de vaci si cu 23 de miliarde de litri anual, nu-si mai realizeaza cota acordata pana in 2015. Francezii vor trece deci la coada vacii, iar danezii si olandezii ii vor imita. Iar daca nu vor pune mana pe coarnele plugului, fiindca le-au dus la muzeu, se vor urca oricum, tot ei, pe tractoare, sa are si sa semene parloaga europeana. Criteriile maximaliste ale agriculturii industriale, care triumfau si excludeau, pana nu demult, o intreaga categorie de mici producatori, se vor mai clatina si ele putin. Se va vedea ca este loc si pentru gospodarii mai mici. Iar fiii acelor tarani din Romania, care prin anii ‘50 urcau pana si pe dealurile cele mai pietroase ca sa intinda un lan de gau sau de porumb – caci foametea era mare! –, fii care cumpara acum painea mediocra fabricata in marile orase sau laptele adus din Turcia, vor regasi gustul si justificarea ca sa arunce din nou bob in brazda. Sa speram!
Dinu Flamand este scriitor si publicist stabilit in Franta
