Enunţuri
1. Numărul de medici din România este mic. Căci „ne pleacă medicii“.
Fals. Numărul de medici în România este adecvat, mai mare decât era acum 10 ani şi mai mare decât în multe ţări civilizate, precum SUA, Japonia, Coreea.
2. Finanţarea sistemului (SIS) este neadecvată. În sensul că numai 3,5-4% din PIB se cheltuie în sistemul de sănătate.
Fals. Finanţarea sistemului de sănătate se face din două mari categorii de surse: publice şi private. Amândouă însumate, finanţarea SIS conduce la mai mult de 6,5% din PIB.
3. SIS românesc este ineficient.
Fals. SIS românesc este unul dintre cele mai eficiente astfel de sisteme din lume. Agenţia Bloomberg a publicat ratingul pentru 48 de ţări cu peste 5 milioane de locuitori. România este pe locul 33.
Argumente
I. România are destui medici
1. La Colegiul Medicilor din România sunt înregistraţi circa 39.000 medici cu liberă practică. Ei au dreptul de a practica medicina cu parafă. Circa 12.000 sunt MF, 22.000 medici de spital, circa 5.000 medici de policlinică.
În afara acestora, mai există în România circa 14.000 de medici fără liberă practică, numiţi „rezidenţi“. Şi aceştia din urmă au absolvit o facultate de medicină şi practică medi-cina sub supravegherea celor cu „liberă practică“. Aceşti medici participă la operaţii, redactează şi completează foi de observaţie, efectuează analize şi dau consultaţii etc. Per total, acest tip de medici, să le zicem „obişnuiţi“, sunt circa 53.000.
2. În România mai sunt şi alţi medici – numiţi, mai nou, „dentişti“, înainte erau medici stomatologi. Ei sunt înregistraţi ca medici la Colegiul Medicilor Dentişti din România. Ultimele date arată că erau circa 18.000. Împreună, toţi medicii din România sunt circa 71.000, ceea ce reprezintă 3,5-3,7/1.000 locuitori (raportul poate fi variabil prin cifra considerată a fi populaţia ţării: 19-20 milioane).
3. Comparativ cu alte ţări, România stă bine la numărul de medici: în Canada, SUA, Noua Zeelandă, Japonia, Coreea numărul este mai mic! Cel mai mare număr de medici îl au Grecia (circa 6/1.000) şi Rusia (circa 5/1.000). Să nu uităm că ţara avea, în 1990, 1,85 medici/1.000 locuitori. Creşterea a fost dublă!
4. „Ne pleacă medicii!“. Privind din punctul de vedere al celor care rămân, circa 3,5-3,7/1.000, nici nu are importanţă câţi pleacă. Dacă au plecat circa 21.000 din 1995, circa 1.300/an sau circa 1.700/an după 2007, după aderarea la UE, cum se explică faptul că au rămas totuşi aşa de mulţi medici în ţară? Explicaţia este extrem de simplă: România este ţara care produce cei mai mulţi medici din lume raportat la populaţie: între 6.500 și 7.500 de studenţi la medicină pe an (în funcţie de an). Dintre aceştia, circa 2.500-3.500 devin rezidenţi anual (depinde de an), restul sunt liberi să plece!
II. Finanţarea SIS este de circa 6,5%
1. Finanţarea unui sistem de sănătate (SIS) se face din surse „publice“, derivate din taxe şi impozite, şi surse „private“, cheltuieli directe ale populaţiei şi firmelor către SIS. Sursele „publice“ sunt cele care presupun controlul unor instituţii publice asupra fondurilor strânse de fapt tot de la cetăţeni. Decizia modului de folosire este diferită: adminis-traţia publică vs cetăţeanul direct sau un grup privat de decizie. Finanţarea SIS nu înseam-nă numai cele 23 miliarde lei de la Fondul de Asigurări – FNUASS (Raport CNAS 2015) şi cele 10 miliarde de la Ministerul Sănătăţii (LBS pt. 2016). Înseamnă mult mai mult.
2. Înainte de a trece la cifre, să observăm pleiada de spitale private apărute şi construite în ultimul timp (peste 150 în ţară), pleiada de policlinici private, de laboratoare private. Toate acestea denotă faptul că sunt extem de mulţi bani în SIS care să le permită să existe! Altfel, s-ar desfiinţa. Să observăm şi faptul că România este ţara cu cele mai multe internări în spitale: circa 340/1.000 locuitori, faţă de Austria, pe locul 2, cu 273.
3. Raportat la PIB (746 miliarde lei/2016), cheltuie-lile administraţiei centrale specifice în SIS (CNAS+MS) reprezintă 4,4%. La acestea se adaugă cele 3-10% din bugetele autorităţilor locale (primării şi CJ), circa 67+57 mld. lei (buget central, respectiv local), care au ca atribut întreţinerea fizică a clădirilor (curăţenie, consolidări, refaceri de clădiri etc.). Dacă considerăm o medie de 5,5-6,5%, atunci bugetul local pentru sănătate poate fi de 8 miliarde lei, adică încă circa 1% din PIB.
4. Firmele de medicamente anunţau în 2014 vânzări de circa 3 miliarde euro. Bugetul FNUASS pentru medicamente este de circa 23%, iar cel al MS – circa 60%. Astfel, cheltuiala publică cu medicamente este de circa 11,5 mld. lei (2,5 mld. euro). Rezultă că medicamentele OTC, restul de coplată pentru medicamentele compensate ş.a. cumulează în România circa încă 1 mld. lei, 0,15% din PIB.
5. Tot anul 2015 s-a discutat pe marginea subiectului „medicul – funcţionar public“. ICCJ a dat decizii clare în acest sens. Aceste decizii pleacă de la realitatea din spitale: există în România plăţi informale, numite mită. Amploarea acestora a fost apreciată de diferite sondaje la între 10 lei per salariat pe an (în 2004) și 688 lei per intervenţie chirurgicală per medic (în Bucureşti în 2013). Suma totală care intră în SIS poate fi apreciată la între 360 milioane USD (în 2004) și circa 5,52 mld. lei pe an (în 2013). Ultima cifră reprezintă încă circa 0,75% PIB.
6. Mai există un domeniu care reprezintă investiţie în SIS: plăţile firmelor de medicamente către medici şi alt personal medical, direct, şi către congrese medicale cu spitale (indirect, către lucrătorii din sistem). Suma înregistrată la ANMDM este de 160 milioane lei pentru 2014.
7. Însumând toate aceste venituri, rezultă că SIS românesc adună cel puţin 6,5% din PIB (surse cunoscute), circa 50 mld. lei. Adică circa 2.400 lei sau circa 540 euro per cetăţean. De remarcat că în 1998, la introducerea sistemului de asigurări de sănătate, finanţarea publică era de 36 USD per cetăţean. Creşterea este de 20 de ori, respectiv cu 2000%.
III. SIS român este extrem de eficient
1. Pentru a înţelege acest subiect este bine a face distincţia dintre eficacitate şi eficienţă. Limba română nu foloseşte adecvat cuvântul „eficienţă“. Când ne referim la un rezultat ca urmare a unei intervenţii, măsurăm „eficacitatea“ acesteia. Eficacitatea SIS poate fi apreciată prin crite-rii precum „speranţa de viaţă“, „mortalitatea infantilă“ etc. Când vorbim despre „eficienţă“ ne referim la compararea eficacităţilor diferitelor sisteme faţă de costuri.
2. Comparaţia aceasta a făcut-o Agenţia Bloom-berg în 2013. Metodologia de analiză a fost următoarea. Fiecare țară a fost analizată pe trei criterii cărora le-a fost acordată o cifră ponderată: speranța de viață (ponderată cu 60%), costul relativ pe cap de locuitor de îngrijire a sănătății (30%) și costul absolut pe cap de locuitor (10%). Scorurile specifice au fost ponderate și însumate pentru a obține scorurile de eficiență (România = 44,9). Au fost incluse țările cu o populație de cel puțin 5 milioane, PIB-ul pe cap de locuitor de cel puțin $ 5.000 și speranța de viață de cel puțin 70 de ani.
3. România a fost cuantificată cu 500 USD / cetăţean, pe locul 33, înaintea unor ţări considerate fanion: Belgia (34), Danemarca (38), chiar Statele Unite (46). Cu alte cuvinte, cu bani puţini, România reuşeşte să se menţină la nivelul european al datelor pentru sănătate.
4. Să nu uităm că în 1990 speranţa de viaţă era de 59 de ani pentru bărbaţi (acum 73) şi 62 de ani pentru femei (acum 76). Mortalitatea infantilă era de 44/1.000, acum este de 8/1.000.
În concluzie, atunci când se fac afirmaţii despre sistemul de îngrijiri de sănătate din România, nu se cunosc date comparative, nu se analizează tot contextul şi se fac afirmaţii ce pot fi numite „mituri urbane“. Este adevărat că datele statistice pot fi răsucite, dar ele nu pot fi înlăturate. Una este să afirmi că nu există medici de o anumită specialitate în unele zone din ţară şi alta că nu sunt în număr adecvat în ţară.
Una este să ceri finanţare de 6-7% din fonduri publice, şi alta să ştii că deja ai 6,5-7% finanţare totală în SIS. Iar în ceea ce priveşte eficienţa, datele internaţionale sunt certe.