30.6 C
București
luni, 22 iulie 2024
AcasăSpecialOpoziţia?

Opoziţia?

Există o întrebare care, dincolo de măruntele întâmplări ale forfotei politice din aceste zile, pluteşte în aer şi merită o reflecţie. Cine e la putere şi cine se află în opoziţie în frumoasele zile ale începutului de toamnă românească? Deşi am traversat o vară plină de tentative de clarificări, un răspuns ferm nu îmi pare deloc la îndemână. Conduce USL? După bumbăcelile primite de la Barosso şi Vivianne Reding, în amontele acestor zile, pe caniculă, n-aş băga mâna în foc. Gestionarea situaţiei marcate de nemulţumirile din iarnă şi din primăvară, prin destituirea avocatului poporului, prin noua suspendare a preşedintelui şi prin alte câteva manevre şi marafeturi nu a fost un succes. Geaba a mişcat iute şi tăios alianţa PSD cu PNL în planul politicii interne. Pe plan european ceea ce s-a petrecut a fost un dezastru. Rezultatul a fost ieşirea la referendum degeaba a mai multor milioane de oameni, creşterea enervării publice, săparea mai adâncă a gropii ce îi desparte pe „ai lor” de „ai noştri” şi, în cele din urmă, replierea cu capul pe labe a insurecţionalilor din jurul lui Ponta şi Antonescu.

De partea cealaltă, Traian Băsescu, PDL şi, dintr-o dată, multiplicaţii lui susţinători, au obţinut certitudinea că 7,5 milioane de inşi din totalul alegătorilor fac indigestie la ideea defilării în continuare cu Omul de la Cotroceni, părintele patriei şi unicul campion al democraţiei în ţărişoara noastră. Şi chiar aşa este. Băsescu apare astăzi mai clar ca un campion al democraţiei, cu două condiţii: să fie el reprezentantul prin excelenţă al acesteia, orice ar fi, şi având drept prieteni şi garanţi ai viziunii lui pe şefii UE şi ai SUA cu condiţia să nu se zbată pentru România, ci să accepte politicile acestora fără a crâcni în propria ţară.

Au rezultat de aici, înafara unei crize politice adânci, următoarele foloase: am putut vedea cu toţii că în România s-a evidenţiat cu forţă un neocolonialism european, pentru unii comentatori benefic, pentru alţii malefic (dar neocolonialism fără fard, pe faţă!). În al doilea rând, a devenit vizibil cu pregnanţă faptul că şi dacă îl pui pe Tanda în locul lui Manda, structural România rămâne confruntată, pe mai departe, cu impostura, abuzul, spiritul de clică dezlănţuit, dispreţul faţă de marea masă a populaţiei. În al treilea rând, nu mai puţin important este faptul că, devenind deplin conştienţi, şi unii, şi alţii – mă refer la cele două tabere politice în confruntare – că se cuvin date semnale de înnoire, s-au scos la înfăţişare figuri noi, mai tinere, de lideri de opinie şi de politicieni, nu o dată una şi aceeaşi persoană îndeplinind ambele funcţii de reprezentare simultan, menite să creeze impresia schimbării. Aşa s-a umplut micul ecran de Dan Şova, Mihai Răzvan Ungureanu, Mihail Neamţu, Adrian Papahagi şi alţi câţiva, oameni mânaţi de un nou ethos, relaxaţi în materie de coerenţă ideologică, aducătorii în avanscenă ai unei noi retorici populiste şi a unui nou tip de cinism, promiţători pentru redimensionarea populismului nostru.

Când l-am auzit pe dl. Victor Ponta asigurând lumea sus pusă a Europei comunitare că în România criza a trecut şi toate părţile şi-au învăţat lecţia am şi avut îndată viziunea de desen animat a buldogului legat bine cu lanţ care e liber să flocăie motanul ce îl urmăreşte pe şoricelul Jerry doar într-un perimetru clar al căsuţei lui de pe gazon. Era preferabil ca acest exerciţiu de alergare până la capătul lanţului să se fi produs, pentru toată lumea, în curtea din spatele casei şi nu la concursurile internaţionale de tembelism politic, unde tribuna oficială transnaţională a distribuit, generoasă, sancţiuni şi suspendări de credibilitate. România nu e – sau nu ar trebui să fie – maidanul de antrenament al unor iresponsabili şi cinici de toate tepele…

Sesizând cu sarcasm amar noile evoluţii – a căror aură era vestită de faptul mirabil al numirii şefului unui serviciu secret în fruntea ţării (MRU) şi care va continua, foarte posibil, prin numirea altuia (de la SRI, eventual) -, devine complicat să înţelegi cu adevărat cine este opoziţia în România momentului. Mai că îmi vine să cred că aceasta, necesarmente neparlamentară, este tot restul poporului, inşii care, oameni oneşti sau harnici infractori, nu participă la exerciţiul cotidian al şantajării, dezvăluirii de dosare, mânuirii perverse a telefonului şi numirea în posturi pe criterii clientelare. Aş fi însă prudent chiar şi cu o astfel de identificare, pentru că, în rândul anonimilor de azi, se iţesc capetele în aşteptare ale viitorilor potentaţi, oameni de bine care, pur şi simplu, aşteaptă momentul să îi înlocuiască în mod firesc pe actualii jongleri, socotind, probabil pe bună dreptate, că la mânării ei sunt mult mai pricepuţi.

Cei care aşteaptă cu sufletul la gură alegerile de la sfârşitul acestui an sunt, fără doar şi poate, naivii şi sforarii; alţii nu. Asta deşi s-ar putea să ne înşelăm cu toţii. Odată vizibil faptul că marionetele de la Bucureşti trebuie să facă lucruri care nu contrazic într-o manieră iritabilă Occidentul, atât în conţinuturi, cât şi în formă, e posibil ca România să producă saltul mult aşteptat. Unii o cer deja, nu de azi, de ieri: vor comisii de limbă engleză care să supervizeze viermuiala de la noi în multiple domenii de activitate, cred mai degrabă ultimul întreprinzător italian decât pe cel mai agitat investitor român, iar limba română, de când a devenit deţinătoarea unor drepturi egale cu ale oricărei aqlte limbi din interiorul UE, solicită aplicaţii numai şi numai în limbi de circulaţie. De unde se vede treaba că suntem pe calea cea bună şi totul va intra într-o anumită, nouă, normalitate.

 

Ovidiu Pecican este  profesor la Universitatea Babeş-Bolyai

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă