Am întrebat un grup de profesori care predau materii diferite în orașe diferite care sunt principalele provocări ale acestui rol. În topul răspunsurilor s-a aflat relația cu părinții sau modul în care aleg o parte dintre aceștia să fie părinți. De cealaltă parte, din întâlnirile cu părinții rezultă altă perspectivă.
În acest material nu mi‑am propus să fiu „avocatul“ părinților sau al profesorilor. Fiecare perspectivă are adevărul său. Fiecare rol este înțeles diferit și fiecare are așteptări diferite. Poate că un profesor se așteaptă să fie apreciat pentru că are acest statut ori pentru ceea ce face, iar un părinte îl privește ca pe un „furnizor“ de servicii pentru copilul său și atunci atitudinea este în consecință. Cum, pe de altă parte, sunt părinți care nu arată că doresc să contruiască o relație cu profesorul, fie pentru că au încredere în rolul profesorului și atât, fie din lipsă de interes.
Între cele două atitudini sunt și relații optime părinte – profesor, dar școala nu este numai pentru copiii care au părinți și profesori buni comunicatori. Cine poate regla acest aspect? Spuneam că nu vom fi apărătorii cuiva și nu vom arăta unii cu degetul către ceilalți pentru că nu ne ajută. Sunt multe articole și abordări care stârnesc emoții și atât. La fel, dacă aș propune să ne uităm către copii, fiecare vede binele și interesul copilului într-un mod personal. Vă propun, însă, să ne uităm împreună către relația dintre părinți și profesori.
Școala de ieri și școala de azi
În esență structura organizatorică a rămas cam aceeași: bănci și catedre, sistem de predare și de evaluare. Ce s-a schimbat? Tipologia „clienților“ ei: copii și părinți. Dacă până mai ieri părinții dintr-o generație stăteau „cuminți“ în bancă la ședințe și luau notițe, acum au dobândit altă atitudine care uneori „incomodează“.
Mă gândesc să tratăm acest subiect în termeni de client și furnizor de servicii cât putem de obiectiv. E adevărat că la mijloc este o miză mare: educația unui copil și nu oricare, ci al meu sau invers, meseria mea și nu oricare, una pentru care pui suflet și iubire ca să iasă.
Am asistat la o discuție între un părinte și un cadru didactic: „Nu îmi spuneți dvs. mie, doamnă, cum să fiu profesoară, că eu nu vă spun ce să faceți dvs. la serviciu“. Replica: „Dar eu nu lucrez la mine la serviciu cu copilul dvs.“. Sigur că acest tip de comunicare nu ajută pe cineva, însă reflectă, din punctul meu de vedere, miza atitudinii care duce deseori la conflict.
Un exercițiu de comunicare asertivă de ambele părți ar fi sunat așa: „Vă înțeleg preocuparea de a afla ce se întâmplă la școală cu copilul dvs. și de a vă asigura că este în regulă. Situația este urmatoarea…“. Și invers: „Îmi dau seama că dvs. îl vedeți între alți copii diferit față de cum îl văd eu acasă“ sau „M-ar ajuta mai mult să știu ce lucrați și ce planuri aveți. Este o nevoie a mea de a mă asigura că lucrurile evoluează în beneficiul copilulu“ etc.
Și totuși dacă nu am această atitudine la mijloc de o parte, las acest ping-pong să-și vadă de dinamica lui? Cu ce costuri? Generații de elevi care preiau din atitudinea ostilă a unora sau a altora?
Declarată sau nedeclarată: foarte important de menționat că acest tip de dialog nu se desfășoară întotdeauna direct, dar dacă ne uitam cu onestitate în jur sunt mulți profesori care „ventilează“ această nemulțumire între colegi sau în spațiul virtual și mulți părinți care vorbesc în termeni negativi despre relația cu profesorii în pauza de masă la serviciu sau chiar acasă. Nu este suficient „să nu vorbim“ de față cu copiii „despre“ – este important, dar nu suficient. Copiii simt la nivel subliminal atitudinea noastră. Soluția este o adaptare autentică a poziționării față de această relație și de o parte, și de alta. Ca în orice relație sunt trei elemente: eu, tu și relația dintre noi.
Industria din ultima vreme ne-a facut selectivi, vigilenți și ne-a dat șansa să alegem furnizori de servicii. Pe de altă parte, libertatea de exprimare despre sistemul de educație a lăsat mult loc de îndoială în rândul părinților cu privire la serviciile furnizate de către învățământul de masă.
Dacă școala ar fi o companie multinațională
Mă ajută dacă eu, profesor, mă gândesc că multe atitudini sunt adresate rolului meu de profesor în acest context, nu neapărat mie, omului.
Așa cum și ca părinte mă ajută să aflu faptul că profesorul are măsuri limitate de intervenție, nu pentru că nu‑și doreste mai mult, dar poate că are de completat sute de hârtii și de acoperit sarcini în afara programului pe care îl știu eu.
Dacă învățământul de masă ar fi o companie multinațională care trebuie să iasă pe plus financiar, sigur ar aduce HR-ul imediat cursuri de vânzări și de comunicare. Cine și-ar permite să nu măsoare gradul de mulțumire a clientului?
Aici nu vorbim de bani, evident, dar vorbim despre cum intră pe piața forței de muncă, ulterior, copiii. De aici o altă provocare a părintelui modern care lucrează în privat și merge la traininguri adaptate și cursuri de dezvoltare personală. Acesta vede că există și altceva, citește despre educație pe Internet (unde găsește informații și de calitate și de mai puțină calitate) – așadar de ce nu și-ar permite să aibă o opinie diferită despre sistemul de predare? Sigur că acumulează frustrare când își dă seama că este o discrepanță între ceea ce învață în școală și ce le cere angajatorul. Și atunci proiectează în relația cu profesorul lucrurile acestea.
Și invers: profesorul vede cum valorile se schimbă, iar atitudinea copiilor diferă de la o generație la alta. Dar și lumea în care trăim s-a schimbat, inclusiv modul în care părinții au ales să educe copiii, însă profesorul are nevoie de cooperare ca să-și desfășoare ora în condițiile date.
Ambele roluri – fie părinte, fie profesor – au nevoie de suport și de protecție dacă ne gândim că împreună fac echipă pentru un segment atât de important: educație- dezvoltare.
E nevoie de o schimbare de atitudine
Nu există un copil, părinte sau profesor care să fie bun sau rău. Omul în sine este OK așa cum este. Atitudinea față de ceea ce înseamnă cadrul de funcționare la școală are nevoie de o schimbare. Și părinții și profesorii, deopotrivă, au nevoie să se simtă protejați și susținuți. Și părinții și profesorii au nevoie de siguranță.
Nu ajută ca părintele să știe profesorul acoperit de hârtii și nemotivat sau chiar în plin burnout la locul de muncă. Nici să-l creadă lipsit de griji și / sau dezinteresat. Ajută să știe că are un partener de încredere care face o meserie cu bucurie.
Eu cred cu convingere că relația părinte-profesor poate fi îmbunătățită în clipa în care sistemul sprijină rolul de profesor. Părinții pot fi oricum, nu putem controla.
Însă un profesor care primește sprijin și cadru adecvat din partea sistemului de învățământ are mai multe șanse să relaționeze cu varietatea de atitudini din partea părinților.
