Au trecut două săptămâni de la 7 februarie. În agitația ultimelor săptămâni, ziua de 7 februarie s-a mototolit ca o haină veche uitată în dulap. O haină pe care nu o mai porți, care uneori îți amintește lucruri importante, dar care nu te mai reprezintă.
Prin pactul semnat de Ribbentrop și Molotov în 1939, la 28 iunie 1940 URSS a anexat Basarabia, nordul Bucovinei şi Ținutul Herţei. Imediat după anexare, sovieticii au început prigoana împotriva românilor.
Mulți români din nordul Bucovinei şi Ținutul Herţei au început să fugă peste graniţă, în România. Polonezilor li s-a permis să plece din Ucraina; evreilor, la fel. Dar pe români i-au întâmpinat gloanţele grănicerilor sovietici. Fântâna Albă este locul celui mai mare masacru. Sovieticii au lansat zvonul că permit trecerea graniței, iar 3.000 de români au pornit spre țară. Se îmbrăcaseră în costume naționale, aveau preoții cu praporii din biserici în fruntea lor. La 1 aprilie 1941, în poiana Varniţa, la câțiva kilometri de graniţă, militarii sovietici i-au secerat cu mitralierele. Cei care au reuşit să scape au fost urmăriţi și tăiați cu săbiile. Trupurile au fost aruncate în cinci gropi comune. Se spune că pământul de deasupra gropilor a mai respirat câteva zile. Nu toți cei aruncați în gropi erau morți.
Cu două luni înainte se comisese un alt masacru. La 7 februarie am comemorat 76 de ani de la crimele din Lunca Prutului. În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, câteva sute de țărani români din câteva sate din nordul Bucovinei (Coteni, Buda, Boian, Corovia, Mahala, Plaiul Cosminului, Ceahor, Horecea) au vrut să treacă granița către România. Au luat-o prin Prutul înghețat. Pe malul apei au dat, la un moment dat, de o sârmă și au crezut că acolo era granița. Nu a fost așa. Grănicerii sovietici care îi așteptau au deschis focul împotriva lor. Cei mai mulți au fost uciși și aruncați în gropi comune. Câțiva au reușit să scape și să ajungă în țară. Alți câțiva au fost arestați, iar apoi deportați în Siberia. Familiile lor au fost vânate și ele, arestate și trimise tot în Siberia. Nordul Bucovinei e pământ românesc aflat sub stăpânire ucraineană. Un ținut ale cărui tragedii par să nu mai conteze. În iulie 1941, una dintre cele trei gropi comune din Lunca Prutului a fost descoperită. Erau îngropate 107 cadavre. Celelalte gropi nu au fost găsite. Localnicii spun că le-a luat Prutul.
Am făcut un film documentar, cu ani în urmă, despre românii din Ucraina. Cu sprijinul unor români deosebiți, am bătut satele din nordul Bucovinei și Ținutul Herței, am filmat urme ale civilizației daco-romane îngropate pe câmp de autoritățile ucrainene, am văzut biserici în suferință și am întâlnit preoți și profesori care au ținut vii, cu greutate, dar cu entuziasm, limba română și spiritul românesc.
Vizita îndelungată a unei echipe de filmare nu putea trece neobservată. Am fost, la un moment dat, reținuți de autorități și am petrecut o jumătate de zi într-o secție de poliție, explicând că facem un reportaj cultural. Nu ne-au crezut, au vrut să vadă casetele, dar erau casete profesionale, nu se puteau viziona pe echipamentele poliției. Le-am arătat câteva cadre cu muzee și mănăstiri pe camera de filmat. Ne-au dat drumul, privindu-ne cu ură și vorbind în ucraineană.
Am întâlnit într-un sat de acolo un român care scăpase din masacrul de la Lunca Prutului. Era copil, avea doar câțiva ani atunci. A plecat de mână cu părinții lui. Tineri. A căzut în zăpadă sub părinții loviți de gloanțe. Corpurile lor l-au protejat…
Când l-am întâlnit, era un bărbat puternic, înalt și voinic. Avea o gospodărie modestă, dar îngrijită. Și-a spus povestea în fața camerei de filmat, apoi ne-a invitat în Lunca Prutului. Ridicase acolo, aproape de malul apei, printre dealurile care șerpuiau Prutul, o cruce mare de lemn. A pus într-o pungă de plastic o bucată de slănină, un colț de pâine și o sticlă mică de rachiu. Am pus camera pe deal și l-am filmat cum merge prin iarba înaltă, cu vântul bătându-i împotrivă, un om înalt și voinic și cu o punguță minusculă în mână, către crucea Prutului. Am gustat apoi din rachiu, nu înainte de a turna un strop pe jos, am mâncat și am spus „Bogdaproste“. Omul voinic avea lacrimi în ochi…
Românii din Mahala, la inițiativa primarului din sat, doamna Elena Nandriș, au ridicat în Lunca Prutului un monument de piatră. L-au inaugurat în urmă cu un an. La ceremonie a participat și consulul României la Cernăuți. Nu știu dacă omul înalt și voinic mai trăiește și nici nu știu dacă troița de lemn mai umbrește Prutul. Și nici dacă mai contează toate lucrurile acestea pentru cineva. Știu doar că tratatul din 1939 umbrește lumea și azi.
