Omul care i-a dat cotă de piaţă lui Eminescu

Ion C. Rogojanu este singurul bibliofil român care a strâns întreaga viaţă seria completă de ediţii Eminescu, îngrijită de Titu Maiorescu. Din 1996, a tot donat Bibliotecii din Botoşani 10.000 de cărţi care formează acum „Fondul documentar Mihai Eminescu”.

Într-un apartament modest din Bucureşti este „depozitat” un adevărat muzeu al cărţii. Aici, Ion C. Rogojanu (72 de ani) strânge de decenii opuri, manuscrise, volume prime şi ediţii rare din anticariate sau din casele celor care nu mai vor să le păstreze.

„Am ceea ce nu avusese în mână niciodată Perpessicius”

În timp a reuşit să strângă un patrimoniul inestimabil cu opera lui Eminescu, seria completă de ediţii, printre care cele 11 ediţii de „Poesii” îngrijite de Titu Maiorescu (din care Perpessicius nu văzuse decât şase), cele 16 volume din monumentala serie de Opere editată de Perpessicius-Creţia-Vatamaniuc, cărţi rare din timpul vieţii poetului, multe apărute în străinătate etc. Aproximativ 10.000 de titluri au fost donate Bibliotecii Judeţene din Botoşani care acum constituie „Fondul documentar Mihai Eminescu”.

„Pentru mine a fost o şansă, nici nu apuci să ştii dacă te pasionează ceva, fiindcă lucrurile vin singure după tine. Aşa cum a fost cu Eminescu, când am constat că am ceea ce nu avusese în mână niciodată Perpessicius”, povesteşte pentru România liberă Ion C. Rogojanu. Este convins că: „Dacă nu ai pasiune de mic pentru carte, degeaba. Poţi fi colecţionar de chibrituri, de timbre, de orice (…), dar dragostea de carte dacă nu o ai de mic… restul este spoială”.

Primele volume le-a cumpărat pe nuci

Rogojanu povesteşte că a citit prima carte la şase ani, internat fiind la spitalul Grigore Alexandrescu. Ştie şi acum numele doctorului care l-a operat la amigdale şi ce anume a citit. Iar primele volume le-a cumpărat pe nuci, de la nepotul frizerului vecin, a cărui colecţie Biblioteca Pentru Toţi l-a fascinat. Un volum îl costa zece nuci, însă „cea mai scumpă a fost ‘Ochiul lui Turculeţ’, de Emil Gârleanu. M-a costat 25 de nuci”.

În ce priveşte donaţia începută încă din 1996, Ion C. Rogojanu spune că că nu i-a fost uşor deşi a făcut-o cu drag: „Când am donat cărţile Eminescu o perioadă îndelungată m-am simţit aidoma celui căruia i se amputează un braţ şi tot timpul vrea să-l scarpine. Adică mă duceam în locul în care odată se aflau cărţile ca să i-au câte ceva să citesc”.

Despre cât îl costă această pasiune nu vorbeşte, deşi pomeneşte că a susţinut-o cu credite, ori a dat obiecte din casă în loc de bani, de la o canapea cu două fotolii până la un guler de vulpe sau un covor. „Am un mare defect: în foarte multe situaţii am făcut credit. Ziceam că bani au toţi proştii şi nu vreau să mă laud cu achiziţiile”.

Rogojanu are un exemplar din Biblia lui Luther de la 1534

Acum mai deţine circa 30.000 de volume, unele depozitate în şifoniere sau pe pereţii casei, înşirate de sus până jos. Cele mai valoroase, cum e un exemplar din Biblia lui Luther de la 1534, sunt ţinute în sertare sau în dulapuri, învelite cu grijă în materiale textile şi păzite cu străşnicie de aprigul Ursu, un câine gălăgios ceva mai mare decât un chihuahua, care are o relaţie foarte specială cu stăpânul său. Casa pare întunecoasă, o masă din lemn masiv şi un fotoliu adâncit trădează locul preferat pentru lectură şi studiu. Treptat ies în lumină picturile, desenele şi fotografiile de pe pereţi şi de pe rafturi. Fiecare obiect are propria poveste, o apartenenţă şi un traseu istoric.

„Prin anii ’80 am asistat într-un anumit fel la distrugerea unor bliblioteci particulare speciale, ale unor personalităţi din cultura română, printre care şi bilbioteca lui Perpessicius. M-am întrebat de ce statul nu găseşte o formulă prin care să ofere posibilitatea să descoperi cine a fost omul respectiv, munca lui, să ai acces la ceea ce a citit, cum a citit. Consider că ştiu ce am în casă, chiar dacă pare o nebunie, dacă vreau să găsesc ceva, găsesc. Sunt cărţi despre care, mărturisesc, ştiu conţinutul dar n-am apucat să le citesc”, spune colecţionarul.

„Eminescu este citat, dar nu este citit”

Pe vremuri „toată lumea făcea caz de aceea Doină a lui Eminescu, că de ce nu se tipăreşte şi aşa mai departe. În librăriile din România zăceau volumele 6, 7, 8, 11, 12, 13 cu articole politice sau altele, mult mai incendiare decât acea simplă Doină şi nimeni nu le citea. Erau tiraje de 4 – 4.500 de exemplare. Lumea a făcut din Eminescu, pe rând, când icoană când scuipătoare. Nu toţi cei care îl laudă pe Eminescu îl şi apreciază şi-l consideră ca atare. Eminescu este citat, dar nu este citit. Şi când îl citeşti trebuie să ai o bogată cultură, să ştii în ce epocă a trăit”.

Bibliofilul povesteşte că este adeptul circulaţiei cărţii, iar pentru copiii săi sunt puse la păstrare alte titluri, cum este colţul de carte germană pentru fiul său care a studiat în această limbă. „Chinezii au o vorbă înţeleaptă: nu lăsa copiilor bani, ci cărţi. La noi există dragostea de carte de multă vreme, au avut unii biblioteci chiar de nivel european, deosebite, şi nu numai ale domnitorilor şi ale boierilor. Pe carte există acea notă ex-libris, asta înseamnă ‘din cărţile mele’, şi numele deţinătorului. Sau se notează pur şi simplu „această carte mi-a aparţinut”, o altă formă de ex-libris care marchează proprietatea. Sunt câteva cărţi foarte frumoase care au fost menţionate de-a lungul vremii prin ce biblioteci au fost, un fel de pedigree, o formă civilizată de evidenţă”.

Cum a refuzat Academia Română operele lui Eminescu

Rogojanu consideră că donatorul este cel care dă, dar este şi cel care primeşte, iar această instituţie nu funcţionează în România.

„Din păcate, vorbind de nemulţumiri, din marile biblioteci – Biblioteca Academiei, Biblioteca Naţională, din fosta Bibliotecă Regală şi altele – s-au furat enorm de multe cărţi. Nenorocirea nu-i de-acum, a început în 1945. Unii invocau motivul că din Biblioteca Academiei sau din alte părţi aceste cărţi deosebite – am găsit la anticariat asemenea volume, nu mai vorbesc de piaţa neagră, şi la propriu şi la figurat, că băieţii ăştia au rol şi de hârciogi şi de salvatori – erau considerate triplete sau dublete şi cei de la biblioteci le dădeau. Erau cumva protejaţi, că săracii, au salarii atât de mici. Dar sunt cărţi din biblioteca lui Papiu-Ilarian, biblioteca Iorga şi altele. Unii bibliotecari, cunoscători sau nu, nu au pasiune pentru carte. Se întâmplă asta şi în familii. Dar ar trebui să ai cel puţin bunul simţ să o păstrăzi sau să găseşti o formula”.

Colecţionarul povesteşte despre momentul când la Academia Română s-a prezentat cel mai longeviv dintre fraţii Eminescu, Matei, cu intenţia de a dona din biblioteca lui şi a lui Mihai Eminescu 100 – 200 de cărţi: „Cel care conducea Academia la vremea aceea, Rădulescu Motru, unul dintre puţini filosofi cu sistem de la noi, a refuzat pe motiv că ‘noi pe astea le avem’. Nu ne trebuie, nu sunt importante. Dar numai pentru că acea cartea trecuse prin mâna lui Eminescu şi era subliniată de el, şi tot trebuia să fie preluată”.

Calitatea lui de „căutător de comori” a făcut ca în timp să constate cum a crescut cota la cărţile Eminescu, ajungând ca „ediţiile prime ce mai apar pe piaţă să se vând pe mii dacă nu zeci de mii de euro. Măcar am satisfacţia că i-am făcut cotă creaţiei eminesciene”, m-ai spune Rogojanu.

„Mi-aş fi dorit ca Eugen Simion să revendice proprietăţile Academiei Române”

„Mi-aş fi dorit ca în cele două mandate, Eugen Simion să revendice proprietăţile Academiei Române care au fost împărţite, luate şi distribuite. Nu a făcut aşa ceva nici el, nici preşedintele de azi al Academiei, Ionel Haiduc. Aici este marea nenorocire. De ce nu sunt în stare să-şi ceară drepturile?! Nu zic că nu şi-a reluat vreo două – trei proprietăţi. Dar Academia are multe, în afară de cele perisabile cum sunt acţiunile. Cum este povestea conacului lui Racoviţă din Moldova. Dacă te duci acolo te ia plânsu’. Şi când ştii că această casă la 1900 avea încălzire prin podea… Dar s-au găsit, după ’90, doi ţărănoi de-acolo să spună nu domle’ că boierul ăsta a supt sângele poporului» „.

Nu s-a gândit niciodată la Academie atunci când a decis să doneze unei instituţii publice fondul Eminescu. Însă prin anii ’80 l-a cunoscut pe acad. Virgil Cândea, faţă de care păstrează calde amintiri: „Într-un an, a doua zi de Paşte a venit la mine cu soţia lui. După cinci minute doamna s-a ridicat şi i-a zis: ‘Virgile, e ca la noi. Eu mă duc acasă!’ Ăsta a fost un adevărat compliment”.

Donaţia pe care a făcut-o începând cu 1996 era estimată de reprezentanţii Bibiotecii de la Botoşani la 90 de milioane lei vechi. Astăzi a ajuns la aproximativ un miliard de lei vechi. „Acolo sunt câteva piese desebite, nu numai cele 11 ediţii Poesis. Cioculescu spunea că dacă se va găsi una din primele trei ediţii ale lui Maiorescu cu semnătura lui Eminescu va fi un adevărat eveniment bibliofilic”. Rogojanu le-a găsit în Biblioteca Academiei din Cluj, cu o semnătură a lui Eminescu din septembrie 1884. Multe din cărţile de la Botoşani sunt rarisime, nu se găsesc nici măcar pe rafturile Academiei Române, acolo unde se editează manuscrisele facsimilate ale lui Mihai Eminescu.

„Sunt primul Cetăţean de Onoarea al Botoşanului. Mă întreabă unul, care ar face şi el o donaţie: dar cât ţi-a dat?! Şi i-am zis: da domle, am pe viaţă şi pentru urmaşii mei, călătorii gratuite cu metroul din Botoşani”, încheie cu o glumă, un „viţ” cum îi place să spună, Ion C. Rogojanu.

Vrea să înfiinţeze Muzeul Paşapoartelor

Născut în 1939, în Coteşti de Vrancea, podgorean sadea, Ion C. Rogojanu a urmat studii comerciale în domeniul hotelier, ajungând ca din 1968 până în 1986 să lucreze numai în acest domeniu. A fost administratorul multor hoteluri de renume din Bucureşti, printre care şi Hotel Cişmigiu. A renunţat la profesie pentru a se dedica cercetării bibliofile şi pentru a se dedica jurnalismului. A lucrat la „Tribuna”, la „Curierul Românesc”, a colaborat cu radioul public pentru care a realizat emisiuni legate numai de documentele şi cărţile pe care le avea în bibliotecă. În 1990 a fondat Asociaţia Hotelierilor din România.

Ce urmează? De circa un an an se bucură de realizarea unui alt proiect personal: înfiinţarea Muzeului Paşapoartelor şi a documentelor de călătorie în spaţiul european, realizat în colaborare cu Ministerul de Interne. Însă astăzi „este în adormire, cum zic masonii. S-a schimbat ministrul Blaga, a venit altul şi nu s-a terminat. Avem o sală acolo, în strada Iorga, la Paşapoarte. Am zis să mai aşteptăm”.